Laugavegur, un traseu de pe altă lume prin munții Islandei

3,K

Peisajele de pe Laugavegur sunt fabuloase și se schimbă complet la fiecare câteva ore: canioane deșertice cu vegetație pitică și flori delicate, terenuri bolovănoase, ca de pe Marte, fără niciun fel de vegetație, văi verzi cu pârâuri reci și mușchi peste tot, munți colorați care suflă sulf prin toate crăpăturile, platouri imense acoperite de zăpadă, gheizere, munți cu nisip fin și negru și alții acoperiți în întregime cu mușchi verde, niște spații imense, primordiale, de parcă ai ajuns pe o planetă care de abia s-a născut!

Munții de la capătul lumii

Sunt multe trasee pe care le poți face prin Islanda și e greu să alegi între ele, dar în toate căutările mele apărea traseul Laugavegur, faimos pentru varietatea peisajelor. Traseul are 55 de kilometri și se poate face în 2, 3 sau 4 zile, în funcție de cum îți dozezi efortul. Eu l-am făcut singură cap-coadă în 28 de ore.

Nu sunt o mare montaniardă, iar în România traseele mai grele le fac cu ghizi, doar pe cele ușoare și foarte circulate (cum a fost cel prin Munții Baiului) le fac singură. În călătoriile în afara țării oricum nu prea fac drumeții prin munți, stau mai mult prin orașe. Dar în Islanda nu vii ca să vezi orașe, ci ca să vezi natura, atât de diferită de tot ce poți vedea în restul lumii.

Mă tot rodea gândul ăsta să fac un traseu prin munții Islandei, poate și pentru că aveam o pereche nouă de bocanci pe care nu apucasem să le port în România. Aș fi putut alege un traseu de o zi, dar drumul până la plecarea pe traseu dura cam mult, așa că m-am hotărât pentru un traseu de două zile: Laugavegur.

Traseul Laugavegur se face de regulă pornind de la Landmannalaugar spre Thórsmörk, ceea ce e logic, pentru că traseul dinspre Landmannalaugar este dificil, iar spre Thórsmörk e ușor, dar prognoza meteo era mai proastă pentru Landmannalaugar în prima zi și n-am vrut să-mi asum vreun risc cu vremea pe munte, așa că am decis să încep traseul în Thórsmörk.

Mi-am luat un Hiking Pass de la Reykjavik Excursions, le-am scris până unde merg și când ca să-mi rezerve un loc în autobuz, mi-au emis voucherele imediat, apoi mi s-a făcut frică.

Adevărul e că nu știam la ce să mă aștept la fața locului, pozele de pe net nu mă lămuriseră prea mult despre Laugavegur. Nu aveam echipament de camping la mine, deci trebuia să stau la o cabană (hut) o noapte, dar la emailul pe care l-am trimis nu mi-a răspuns nimeni.

Sunt patru cabane împrăștiate pe cei 55 de kilometri ai traseului Laugavegur, dar distanțele între ele sunt mari, iar eu urma să merg singură. De fapt, ce fusese în capul meu?!? Eram pe punctul să renunț, apoi mi-am zis să văd măcar cum e la Thórsmörk, dacă nu mi se pare în regulă mă pot întoarce și îmi schimb biletul de autobuz sau iau altul.

Am închiriat un sac de dormit indoor de la Iceland Camping Equipment, mi-am făcut provizii de mâncare și am plecat la drum.

De la Reykjavík la Thórsmörk

În mintea mea Thórsmörk era un fel de Bușteni la care puteai ajunge pe șosea și de acolo urcai pe munte. Faptul că la plecarea din Reykjavík autobuzul a fost unul obișnuit nu m-a făcut să cred altceva.

Dar la vreo oră de la plecarea din Reykjavík am oprit într-o benzinărie și am schimbat autobuzele: am luat un fel de autobuz offroad și după câteva minute am ieșit de pe șosea și am intrat într-un peisaj deșertic mărginit de munți, pe un drum neasfaltat care ducea direct în pârâuri repezi prin care treceam hurducându-ne. La un moment dat șoferul a oprit cinci minute ca să vedem de aproape un ghețar, eram deja în Highlands, departe de lumea civilizată.

Era clar, asta era treabă serioasă și mă tot uitam cu anxietate la munții din jur încercând să-mi dau dacă chiar trebuia să urc vreunul în ziua aia, că nu arătau foarte prietenoși cu zăpada aia de pe vârfuri. Când am ajuns la Thórsmörk am fost surprinsă: un rai verde și liniștit, cu corturi albe și fotolii pe pajiște, cu totul diferit de ce văzusem pe drumul până acolo.

Thórsmörk – Cabana Emstrur

Prima parte a traseului Laugavegur a fost ușoară, mai ales la plecarea din Thórsmörk. Ocazional un pic de urcuș, în general doar mers pe suprafețe mai degrabă plane: pe fundul unui canion, pe platouri sau prin valea dintre munți. Mă fascina vegetația: pitică și delicată, flori mici în culori vii care supraviețuiau fără nimic în terenul arid și sfărâmicios.

Mă întâlneam mereu cu oameni care veneau din direcția opusă, dar de cele mai multe ori eram doar eu pe acolo: era soare, o vreme absolut perfectă pentru munte, eram odihnită, iar traseul mi se părea ușor și mă încânta peste poate. Din când în când mai trebuia să trec vreun râu vijelios, peste poduri, sau vreun izvor mic și potolit.

Îmi luasem puțină apă la mine, știam că voi găsi și pe traseu, și la coborârea într-o vale am zărit un mic izvor picurând prin mușchiul verde și am luat apă de acolo: a fost cea mai bună apă pe care am băut-o vreodată, nu știu dacă venea din adâncimile vreunui ghețar, dar sigur așa părea!

Când am ajuns la un fel de căldare dintre munți, cu un ghețar uriaș zărindu-se la orizont, mă așteptam în orice clipă să apară de undeva și un dinozaur, nu m-aș fi mirat deloc să îl văd rumegând pe acolo sau să își ia zborul. M-am oprit acolo să iau masa de prânz, alături era o altă fată care făcea traseul singură (au fost vreo 3 pe traseu) și m-am chinuit să surprind imensitatea locului cu micul meu aparat. N-aveam habar unde avea să mă ducă traseul Laugavegur, dar eram curioasă să văd ce mi se pregătește 😊

Emstrur – Hvanngil – Álftavatn

Era aproape 6 seara când am ajuns la Cabana Emstrur și nu făcusem decât 15 kilometri din tot traseul Laugavegur! Mă bucurasem foarte mult de tot drumul până acolo și evitasem să dau atenție unui gând care mă tot sâcâia: când calculasem că fac 55 de km în două zile luasem în calcul două zile întregi.

Mai făcusem trasee de 30 de km într-o zi și amintirea asta mă liniștise, dar făcusem o greșeală de calcul: pentru Laugavegur nu aveam două zile întregi! Ajunsesem la Thórsmörk la 11 dimineața, iar autobuzul din Landmannalaugar era a doua zi la ora 15.30. Deci aveam 28 de ore pentru tot traseul, cu tot cu pauza de dormit!

Sigur că în Islanda nu se întunecă deloc vara și poți să mergi mai mult, dar totuși… Partea bună e că nu eram deloc obosită, traseul nu era dificil, vremea era foarte bună. La plecarea pe traseu mă rugasem de zeii munților să fie blânzi cu mine și cam fuseseră până atunci. Am făcut o pauză de 15 minute la Emstrur (au cabane, toalete și zonă de camping dacă vrei să înnoptezi acolo) și am plecat mai departe.

Imediat după Emstrur am urcat pe un platou care părea rupt din alt univers: nisip negru și pietriș, iar în jur munți ca niște piramide sau munți crenelați și verzi. Mergeam pe traseu (care e foarte bine marcat cu niște stâlpi de lemn înfipți în pământ, nu sunt deloc copaci pe traseu) și în fața mea se ridica acest munte-piramidă de culoare verde, mă uitam la el și aproape că nu-mi venea a crede unde sunt, puteam la fel de bine să fiu în expediție undeva pe Marte sau pe o planetă nedescoperită încă.

Peisaje ca în Laugavegur nu cred că mai există nicăieri în lume: spații deschise, golașe, imense și tăcute, un soare care nu apune niciodată, totul este atât de implacabil geologic și vast încât eram în permanență uluită de ce vedeam. Nu mi-a fost nicio clipă frică să fiu acolo, mai treceau oameni din când în când, dar tot mai puțini și m-aș fi plimbat pe platourile astea cu nisip negru până la nesfârșit.

Apoi s-a făcut mai târziu și m-au cuprins anxietățile. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu seara într-un loc necunoscut și credeam că era din cauza întunericului. Dar vara în Islanda este lumină noaptea, deci nu putea fi asta. Nu exista niciun motiv rațional să îmi fie teamă: în Islanda nu există animale de pradă sau periculoase (urși, lupi, șerpi), doar niște vulpi arctice pe care nu le-am zărit; nici măcar muște nu sunt acolo. Oamenii sunt educați și există egalitate de gen (femeile își păstrează chiar și numele de familie după căsătorie), nu aveam de ce să mă tem de ei. Vremea era foarte bună și părea că va rămâne așa. Traseul nu ridica dificultăți deosebite deocamdată.

Cu toate astea pe ultima porțiune de pe traseul Laugavegur până la Cabana Hvanngil și apoi la Álftavatn, unde am înnoptat, am trecut prin toate stările anxioase posibile. Peisajele mi se păreau rele, izvoarele tot mai dese mă enervau, nu mă puteam hotărî dacă să mă opresc la Hvanngil sau 5 kilometri mai departe, la Álftavatn. Eram deja pe la mijlocul traseului, nu se mai punea problema să mă întorc, aveam o singură opțiune: să merg înainte.

La un moment dat am ajuns la un pârâu lat pe care trebuia să îl trec. Un tip cu bicicleta îl trecuse deja, mi-a zis pe unde să o iau și m-a întrebat dacă să mai stea un pic până trec și eu. Apa nu era adâncă, dar era extrem de rece, iar eu făcusem greșeala să nu îmi iau sandale de drumeție (nici nu știam că urma să am nevoie de așa ceva).

M-am descălțat de bocanci și am trecut așa. F&^%*%^! Într-o secundă mi-au înghețat picioarele, habar nu aveam că e atât de dureros! Mai târziu, când a trebuit să trec alte izvoare, am intrat cu tot cu bocanci în ele, am preferat să îi sacrific pe ei decât să mai trec prin experiența asta.

După pârâul ăsta am ajuns la Cabana Hvanngil. Am intrat și era atât de cald și bine că nu mai îmi venea să plec vreodată de acolo. Mă uitam pe geam, era trecut de 10 seara și afară era lumină ca ziua. M-am hotărât să plec mai departe, Álftavatn era la 4 kilometri și ceva.

Am mers prin niște văi foarte verzi cu multe izvoare pe care ajunsesem să le urăsc: apa era de-o palmă, dar trebuia să intru cu bocancii în apă, altă soluție nu era. Le-am blestemat pe toate cu voce tare și mi-am zis fie ce-o fi! Când am ajuns la Álftavatn am descoperit că fix înainte de cabană mai trebuia să trec un izvor!

Álftavatn – Hrafntinnusker – Landmannalaugar

A doua zi dimineața am început a doua parte a traseului Laugavegur. Era ceață și când m-am trezit am descoperit că bocancii erau la fel de uzi și reci cum îi lăsasem și ambele perechi de șosete erau într-o situație similară. Mi-am pus bocancii fără șosete și am plecat așa, din fericire m-am încălzit rapid pe drum. M-am intersectat cu un grup care înnoptase tot la Álftavatn și o bucată de traseu am făcut-o împreună.

La un moment a trebuit să urcăm un deal, dealul s-a dovedit a fi un munte în toată regulă care nu se mai termina: părea că vârful este aproape și când ajungeam acolo vedeam că mai era un vârf în spatele lui; apoi urcam până la acel vârf ca să constat încă o dată același lucru; când în cele din urmă am ajuns în adevăratul vârf, mi-am dat seama că eram deja undeva sus în munți, în munții ăia înzăpeziți la care mă uitasem cu teamă în prima zi.

Intrasem în Rezervația Naturală Fjallabak, iar peisajele erau cu totul altele: munți gălbui care răsuflau sulf din toate crăpăturile, gheizere, văi înzăpezite. Până la Cabana Hrafntinnusker am mers mult pe zăpadă, platouri întinse pe care era numai zăpadă cu mii de urme de pași, un tărâm de gheață, atât de diferit de văile verzi prin care umblasem cu o zi înainte. Erau tot mai mulți oameni pe traseu, aproape de Hrafntinnusker veneau zeci de oameni din direcția opusă, semn că aceea e cea mai populară porțiune din Laugavegur și unii făceau doar bucata aceea de traseu.

Fjallabak e cunoscută pentru munții din riolit, o rocă vulcanică care, împreună cu celelalte metale și mușchiul verde, creează munți brăzdați de fâșii colorate. E o priveliște spectaculoasă de care nu-ți mai vine să îți desprinzi ochii.

Lângă Landmannalaugar e o câmpie de lavă – Laugahraun, care s-a format în anul 1477, așa că la finalul traseului ai în față acești munți colorați, un gheizer uriaș ca un ochi de sticlă și o câmpie de lavă. E supranatural aproape.

Landmannalaugar

Munții Islandei au fost blânzi cu mine. M-au lăsat să fac un traseu de 3-4 zile în 28 de ore și să ajung la Landmannalaugar la ora 15, cât să am timp să merg la baie și să-mi găsesc autobuzul. Am mers o zi întreagă cu bocancii uzi fără să-mi fie frig sau să mă doară picioarele. Mi-au dat soare din plin și poate cam prea multe izvoare și m-au ajutat să țin traseul corect, fără să pățesc nimic.

După 55 de kilometri pe Laugavegur eram cam obosită – ultimul kilometru a fost cel mai greu și nu arătam prea grozav, dar culmea e că a doua zi nu mai aveam nimic, nici febră musculară, nici alte urme că mersesem atâta prin munți. Șoferul autobuzului m-a întrebat dacă am făcut tot traseul și dacă mi-a plăcut. ”Yes…it’s like…from another world” ”Da, și drumul până aici e ca din altă lume”, mi-a zis foarte mândru.

* * *

Laugavegur e printre cele mai bune trasee din lume într-un clasament National Geographic. Un tur de 4 zile cu ghid costă 1131 USD, cu 3 nopți cazare. Nu vă luați după mine, că am făcut traseul singură în 28 de ore – a fost un tur de forță pe o vreme foarte bună și cu protecția zeilor Islandei deasupra mea.