Home Asia Lama Temple: sosirea în Beijing și o zi de ploaie torențială

Lama Temple: sosirea în Beijing și o zi de ploaie torențială

by Anca @ 1001 călătorii
368 views

Visam să ajung în China de mai mulți ani, de pe vremea când aveam pe wishlist nu doar Marele Zid Chinezesc, dar și o croazieră pe Yangtze plus multe alte locuri în care, până la urmă, nu am mai ajuns. China e prea mare să o cuprinzi pe toată într-o vacanță, chiar și una de trei săptămâni, și, în afară de asta, întotdeauna e bine să mai lași 1-2 locuri nevizitate pentru data viitoare, căci nu se știe niciodată când vei mai ajunge acolo cu aceeași poftă de explorare ca prima dată.

Sosirea în China

După un zbor de aproape 5 ore până în Doha și altul de 7 ore până în Beijing, am ajuns pe Aeroportul Internațional din Beijing ruptă de oboseală. Era trecut de miezul nopții și trebuia să trec prin toate procedurile de la Immigration cât mai repede, ca să apuc să mă și odihnesc în noaptea aia. Imediat cum ajungi la Arrivals sunt niște automate unde străinii trebuie să își scaneze amprentele și pașaportul (ca să primești viză de China ți se iau și amprentele în București, presupun că scanarea din China le compară pe cele de acasă cu cele de la fața locului); după scanare primești o chitanță care zice sec ”OK”. Sunt niște funcționare acolo care ghidează turiștii străini către automatele astea, ca toată lumea să își scaneze degețelele. După care, înainte de a purcede către ofițerii de la graniță, trebuie să completezi un formular (China Arrival Card) cu nume, prenume, locul cazării etc. Cu aceste două hârtiuțe te duci la Immigration și îți aștepți rândul. Eu am stat destul de mult, cred că în total toate astea au durat vreo oră, chinezii care verifică actele sunt foarte atenți și nu par să se grăbească deloc. La Immigration mi-au scanat din nou cele patru degete de la mâna stângă, mi-au pus o ștampilă în pașaport și gata.

De la Immigration la Bagage Claim există un trenuleț care se numește, foarte poetic, ”people mover”. După ce am schimbat niște bani la un curs prost (6.259036 yuani pentru 1 USD), m-am dus să iau un taxi. Acolo, jale, două cozi lungi la care stăteau chinezii, cozi care păreau înghețate în timp, că nu se mișcau deloc. Erau cozile la taxiurile cu tarif normal, dar mai exista un ghișeu unde puteai comanda un taxi cu tarif de trei ori mai mare, dar care venea mai repede și era o mașină mai confortabilă. Nu îmi păsa cu ce mașină mergeam, dar mă temeam că la un taxi cu tarif normal nu mă voi putea înțelege cu șoferul, chinezii necunoscând limba engleză. Angajații de la ghișeul acesta, de bine de rău, știau ceva engleză, au căutat adresa la care voiam să ajung în calculator și nu mai trebuia să îmi fac griji pentru nimic. Am plătit 280 yuani pentru o cursă care ar fi costat 70 de yuani, am semnat o grămadă de hârțoage și în vreo 15 minute am plecat spre hostel.

Afară ploua, era beznă, nu mi-am putut face nicio impresie despre locul în care ajunsesem, iar aplicația cu harta offline refuza să funcționeze, lucru care întotdeauna mă stresează la sosirea într-o țară străină. Am stat la Beijing Heyuan Courtyard International Hostel, au recepție 24h și pază la intrare, pentru mine era important să aibă recepție non-stop, am schimbat câteva cazări până m-am asigurat că nu rămân pe afară în prima noapte acolo. Hostelul e într-o clădire tipic chinezească, cu o curte largă, dar era așa de întuneric în noaptea aia, încât am rugat-o pe fata de la recepție să mă conducă până în cameră, nu vedeam nimic.

Prima zi în Beijing

Pentru prima zi în Beijing aveam planuri mărețe, cu o listă de locuri de vizitat de zici că îmi rezervasem trei zile doar pentru asta, atâta doar că de cum m-am trezit am remarcat ceva neplăcut și destul de implacabil: ploua torențial.

Ploaia: o amenințare constantă pentru vacanța mea din China, prognoza meteo afișând umbrele triste pentru toate orașele (toate!) în toate zilele în care urma să fiu și eu pe acolo. O vacanță cu umbrela, mă resemnam eu, sperând totuși să se schimbe ceva la traseul norilor pe cer… Dar iată că prima zi de vacanță de abia începuse și aveam de ales între a sta în casă și a nu vizita nimic sau a ieși afară echipată cu pelerină și umbrelă. Am ales a doua variantă.

La metrou

Prima dată când vezi o țară, mai ales una îndepărtată și diferită de cea de acasă, te uiți cu mare atenție la toate fleacurile ca la ceva nemaivăzut. Așa și eu la prima plimbare prin Beijing: totul era altfel și nou și interesant – nici Amundsen, când s-a dus la Polul Sud, nu s-a uitat cu atâta curiozitate la pinguinii ăia cum m-am uitat eu la localurile cu mâncare chinezească (îmi era foame), la magazinele, cârciumile de cartier și atelierele de reparat biciclete de pe aleea dintre blocuri, sau la bulevardul lat la care am ajuns și la capătul căruia trebuia să explorez un alt loc de mare interes pentru mine: metroul.

M-am oprit la un restaurant în care mâncau doar localnici, am ales ceva după o poză, imaginându-mi că e o mâncare cu vinete (erau ciuperci) și am primit o porție atât de uriașă încât n-am reușit să mănânc decât un sfert din toate chestiile care pluteau în supa aia. Am cerut și-o lingură, dar mi-am dat seama că e inutilă – la chinezi supa se mănâncă cu bețișoarele pentru că, de fapt, zeama aia nu contează, trebuie doar să pescuiești carnea și legumele din ea. Lângă mine un chinez mititel bascula cantități uriașe de orez dintr-o porție din care eu probabil aș fi mâncat o săptămână, mai ales că nu prea-mi place orezul.

Dacă mâncarea nu a fost grozavă, iar afară curgeau șuvoaie pe trotuarele din Beijing, cel puțin la metrou nu ploua. În toate orașele în care am fost metroul funcționează la fel: la intrare ți se scanează bagajele ca la aeroport și te verifică și pe tine, să nu ai vreo bombă sub cămașă. Biletele se cumpără, în general, de la automate, care au, toate, și meniu în limba engleză (God bless them!). În Beijing sunt 22 de linii de metrou și 391 de stații de metrou, așa că e bine să știi dinainte unde vrei să mergi, mai ales că în unele stații se formează cozi la automatele astea. Poți să selectezi linia pe care vrei să circuli, apoi stația, și ți se spune tariful (e diferit în funcție de distanță); poți plăti cu monede sau cu bancnote, tariful în Beijing a fost în jur de 3-4-5 yuani pentru o călătorie single. Biletul e un card de plastic pe care îl scanezi la intrare, iar la ieșire îl scanezi din nou și ți-l oprește, că probabil reciclează cardurile, nu sunt de unică folosință. În tren au anunțuri și în engleză, iar numele stațiilor sunt trecute și cu caractere latine. Când infrastructura e atât de bine pusă la punct, nu ți se mai pare stresant că ești într-o țară în care nu poți schimba o vorbă cu nimeni și poate te rătăcești, că nu prea ai cum.

Lama Temple

M-am dus să vizitez Lama Temple, la care, ca la majoritatea obiectivelor turistice din China, trebuie să plătești intrare. Era o zi de luni, dar erau vizitatori și pe ploaia aia: Lama Temple (Yonghe Temple) e un templu și mănăstire budistă în stil tibetan. Sunt mai multe clădiri separate prin curți, și, de la o clădire la alta, Buddha din interior devin tot mai mari, până când ajungi la unul care are capul lângă tavan. Vizavi de Lama Temple este Confucius Temple, dar nu l-am mai vizitat, deja mă săturasem de plimbări prin ploaie.

Accesul și vizitarea: biletul de intrare la Lama Temple costă 25 yuani

BeijingLama01.JPGBeijingLama02.JPGBeijingLama03.JPGBeijingLama04.JPGBeijingLama05.JPGBeijingLama06.JPGBeijingLama07.JPGBeijingLama08.JPGBeijingLama09.JPGBeijingLama10.JPG

Wangfujing

O zi cu ploaie e o zi potrivită pentru o vizită la mall, așa că m-am dus în Wangfujing, o stradă comercială cu multe magazine. Problema cu China e că acasă asociem produsele chinezești cu ceva foarte ieftin și ajunsă acolo mă așteptam ca totul să fie în concordanță cu așteptările mele, dar nu a fost așa. Wangfujing abundă în magazine cu branduri scumpe și magazine de lux, plus alte branduri mai accesibile pe care le știam de acasă (gen H&M). Rochiile alea ieftine care se vând pe AliExpress nu se vând acolo și până am plecat din China nu m-am lămurit unde se vând, de fapt – probabil doar en gros și online.

După o tură pe Wangfujing nu mi-am cumpărat nimic, în afară de niște snacks-uri necunoscute mie. Este așa o abundență în China – de mărfuri, de mâncăruri, de arome și oameni – încât în primă fază nu prea știi ce să faci, ce să cumperi sau ce să mănânci. Iar oamenii ăștia trăiesc în comunism (LOL! 😀 )

0 comentariu
3

Leave a Comment

O să îți placă și: