Lacul Titicaca: prea departe de lume, prea aproape de cer

Lacul Titicaca: 3813 metri altitudine, insule plutitoare construite de om, un platou andin care îți taie respirația și viața în banalitatea ei – femei cu codițe împletite și cu ciucuri de lână la capete care vând helado în Plaza de Armas, mici restaurante de cartier unde un meniu costă 5 soli, frig înfiorător în camere și soare arzător afară.

Uros

Am cumpărat o excursie de o zi din Puno în prima duminică acolo și m-am trezit într-un grup pestriț: o belgiancă, un columbian și eu, ”Rumania”, toți călători pe termen lung, plus două cupluri de peruani.

După ce am părăsit portul, am urcat pe punte să fac fotografii: era soare, plin de stuf în jurul meu, iar la ieșirea din port un strat gros verde cu o plantă parazită care își face de cap în apele contaminate.

Capa mea din Mexic a fost imediat admirată de ghidul peruan: la fel de colorată ca hainele populației indigene din Peru, deși ea e specifică unei alte populații, Chiapas. Până acum am tot ținut-o în rucsac fără să o port, dar vântul și frica de frig m-a făcut să o scot la aer.

Uros e principala atracție pe lacul Titicaca: 90 și ceva de insule plutitoare construite de om din materia primă de pe lac: stuful. Insulele au o bază ca niște cuburi care se leagă între ele și pe care se pune stuful, apoi insulele sunt ancorate ca să nu plutească în derivă. Durează un an ca să faci o insulă din asta cu câteva căsuțe pe care locuiește o familie.

Populația Uros a ales să trăiască așa ca să fie liberă, să scape de asupritori și să viețuiască în pace. Trăiesc din pescuit și turism, nu foarte diferit decât strămoșii lor, dar cu tehnologii moderne: au panouri solare cu care își încarcă telefonul, dar bucătăria este afară, pe o vatră cu foc.

Localnicii vând turiștilor tot felul de țesături lucrate manual, foarte frumoase, și bărcuțe-jucărie din stuf. Ne-am împărțit în grupuri ca să vizităm căsuțele, de fapt o singură încăpere cu un pat și o noptieră și haine aruncate în devălmășie.

Deși au simț estetic care se vede în produsele artizanale, nu știu să își aranjeze locuințele în interior. Am cumpărat o față de pernă cu cusături de lână ca să îmi amintească de Lacul Titicaca, n-aveam idee ce aș fi putut să fac cu o tapiserie, deși erau foarte frumoase.

Prea multe nu sunt de văzut în Uros, așa că la un moment dat ne-au urcat într-o barcă din asta tradițională care e împinsă de o barcă cu motor și ne-au dus până la ”mall-ul” local, o insulă cu un așa zis supermarket și o cafenea. Uros e la 5 kilometri de Puno, așa că e super ușor de ajuns în oraș pentru cumpărături.

Cel mai tare mi-au plăcut copiii, cu fețele lor arse de soare și cântecelele în spaniolă, engleză și italiană (care era de fapt franceză, Frère Jacques). După spectacol și-au scos căciulile și au venit pe la toți de vreo două ori după bănuți.

Cu peruanii nu aveam ce vorbi, așa că am mai schimbat câteva vorbe noi, ăștia ”străinii”. Tipa din Belgia era plecată de acasă din ianuarie, întâi cu prietenul, apoi singură prin Peru, băiatul din Columbia nu știa engleză, dar până la urmă tot am aflat că a călătorit câteva luni prin America de Sud și va merge în Spania.

A fost curios să știe pe unde m-am plimbat prin Columbia, dacă am fost singură și cum de vorbesc spaniolă. De fapt nu prea vorbesc, vocabularul meu e extrem de limitat, dar cred că am o pronunție fără accent străin și reușesc să păcălesc mulți localnici că sunt de aici 😀

Amantaní

De la Uros am plecat spre o altă insulă, una naturală și mai mare, Amantaní. Populația de acolo vorbește limba quechua, trăiește din agricultură și e mai puțin exotică decât populația Uros, deși femeile încă poartă portul tradițional, cu un fel de văl pe cap și aceleași fuste crețe și colorate specifice regiunii.

Amantaní e o insulă deluroasă de pe lacul Titicaca, așa că până în centrul insulei trebuie să urci o culme ușoară: o nimica toată, dar de abia am urcat-o, am rămas la coada grupului, mi se tăia răsuflarea la altitudinea aia și de abia puteam face doi pași.

Nu prea ai ce face pe insulă, așa că oprirea acolo a fost pentru masa de prânz. Am mers la un localnic, pe pandemie nu prea sunt multe opțiuni pentru a lua masa, turiști sunt puțini. Am profitat de timpul rămas după masă ca să mă plimb puțin pe niște alei cu ziduri din bolovani și vedere spre lac.

Localnicii mai tineri au motociclete și se plimbă cu ele dintr-un capăt în altul al insulei, dar cei mai în vârstă și-au păstrat portul. Până și plimbarea asta mi-a dat bătăi de cap (mai degrabă de inimă), m-am tot oprit să-mi trag răsuflarea, tare greu e la 3800 de metri.

Pe insulă este și o cetate undeva la peste 4000 metri altitudine; dacă iei un tur de două zile ai timp să faci o drumeție până acolo.

Puno

Am stat o săptămână în Puno lângă lacul Titicaca, prea mult pentru un orășel destul de mic și nu din cale afară de interesant. Există și acolo o Plaza de Armas și câteva străduțe pietonale cu magazine, dar în rest nu prea ai ce vedea în oraș.

Într-una din zile am urcat până la Mirador Kuntur Wasi, la 3990 metri altitudine, unde e un turn cu un condor în vârf, care arată ca un curcan care vrea să își ia zborul. Miradorul ăsta părea destul de aproape, dar după ce am urcat o stradă cu o pantă abruptă am descoperit că mai sunt o grămadă de scări de urcat până în vârf!

De sus se zărește tot lacul Titicaca…mă rog, aproape tot. Granița cu Bolivia e destul de aproape, dar o vizită acolo rămâne pentru altă dată, deși tare mi-ar fi plăcut să o vizitez și acum 😊

Dacă afară erau 24C și destul de cald și plăcut ziua, în hotel a fost înfiorător de frig. Am stat cu fularul la gât și mâinile înghețate bocnă până am realizat că pot da drumul la aerul condiționat pe căldură, dar nici așa nu mi-am revenit, a fost pur și simplu prea rece tot timpul.

Unele lucruri nu se demodează niciodată: în Puno câțiva bărbați oferă servicii de bătut documente la mașina de scris, în epoca telefoanelor mobile. Sunt postați în stradă, lângă o clădire guvernamentală de unde le vin, probabil, mușteriii.

La prânz luam masa în oraș, la unul din multele restaurante pentru localnici, cu meniuri ieftine sau mai bogate. Dacă la un meniu de 5 soli primești o supă și o porție mică de pește prăjit cu orez și 2-3 cartofi prăjiți, la 14 soli m-am trezit cu o porție uriașă pe care n-am putut-o dovedi.

E și mult street food în Puno, sunt străduțe pe care se vând ceviche, adică o combinație de pește marinat, chicharrón de pescado, adică bucățele de pește prăjite pane, câteva felii de cartof fiert, boabe de porumb, cancha, un fel de popcorn andin pe care îl mai adaugă în mâncăruri, și un sos ca o supă pe care ți-l dau la pungă, dacă iei mâncare la pachet.

La capitolul gustări au tot felul de boabe prăjite, de la porumb la ceva care seamănă cu o fasole mai mare, năut, arahide și un soi de pufuleți uriași pe care nu i-am încercat. Profitam de pauza pentru masă ca să mai stau puțin la soare să mă încălzesc, de regulă în Plaza de Armas, cu un Submarino (shake de ciocolată) și o carte pe care mă chinuiam să o citesc în spaniolă (mda…).

Puno are un aer provincial care mi-a amintit de orașele mici de la noi: oamenii sunt peste tot la fel, indiferent că sunt în România sau lângă lacul Titicaca, lumea stă la soare în piața orașului, familiile ies la plimbare și stolurile de porumbei dau rotocoale pieței, încântând pe toată lumea.

Juliaca

Juliaca e poarta de intrare pentru lacul Titicaca, e singurul oraș cu aeroport din zonă, dar fără acces la lac. Orașul e o aglomerare de clădiri urâte cu străzi prost pavate, dar foarte animate în centru.

Am stat o singură noapte acolo, ca să pot lua avionul a doua zi către Cusco, via Lima, așa că am ieșit seara să îmi iau ceva de mâncare. M-am tot oprit pe la diverse tarabe, ba pentru gogoși de care mi se făcuse deodată poftă (5 bucăți la un sol sau două la un sol, din cele cu brânză), ba pentru niște frigărui din pipote de pui, ba pentru niște pahare cu fructe și un iaurt genial din căpșuni. Mâncare fătă pretenții, dar foarte bună.

E și o piață mare lângă centru unde zeci de găini zdravene, jupuite, își așteaptă clienții cu labele în sus. E o bogăție de legume în Peru de nici nu știi ce sunt toate chestiile care se vând, tot felul de tuberculi și fructe, leguminoase de diverse feluri, iar porumbul arată cu totul altfel decât în Europa, este fie alb și uriaș, cu boabe imense, fie mic, cu boabe îndesate și negre.

Străzile din centru mi-au amintit brusc de China dinainte de pandemie: nu la fel de multă lume ca acolo, dar aceeași atmosferă, cu tot felul de tarabe cu mâncare bună, muzică și oameni forfotind.

Mi-e dor de vremurile alea, de libertatea de atunci, dar mă bucur că încă mai pot să mănânc frigărui la un capăt de lume, cumpărate de la tăntici cu codițe și pălărioare colorate, că pot să mă plimb și să cumpăr snacks-uri locale, să văd lucruri noi și să le încerc pe rând. E atâta varietate în lumea asta încât nu te plictisești niciodată.

Cum ajungi la lacul Titicaca

Excursia de o zi pe lacul Titicaca a costat 80 de soli, cu masa de prânz inclusă. Plimbarea cu barca tradițională am plătit-o la fața locului, 10 soli. Fața de pernă lucrată manual a costat 50 de soli.

Mâncarea în Puno variază de la 5 soli la 25-30 de soli la restaurantele din centru. Există și un hipermarket în oraș, cu orice fel de produse ai avea nevoie, inclusiv haine, niște pantaloni bej au costat 40 de soli.

În Puno am stat la Hostal Virgen de Las Nieves II, cazarea a costat 238 soli pentru 6 nopți pentru o cameră cu baie privată. Mi s-a părut foarte frig în cameră și am cerut să mi-o schimbe cu una cu soare; când mi-a dat cheia de la o altă cameră și m-am dus să o văd era exact la fel de frig și acolo.

În Juliaca am stat la Hostal Real Divina, cazarea a costat 38 soli pentru o noapte. Și în Juliaca era rece în cameră, nu există încălzire centrală pe aici, dar îți pun 3 pături plus pilotă pe pat, așa că noaptea e bine, până trebuie să te trezești și vezi ce răcoare e.