La piramide!

În a doua zi a vacanței în Egipt eram hotărâtă să ajung la celebrele piramide. Cu toate astea nu m-am grăbit deloc să mă trezesc dimineața, așa că până m-am moșmondit eu și l-am găsit pe proprietarul hotelului cu care voiam să negociez un taxi s-a făcut aproape ora prânzului.

Discuția a început la o cafea palestiniană pe care n-am putut s-o beau cu niciun chip, căci avea un gust puternic de parfum, și, deși eram dispusă să închiriez un șofer pentru toată ziua, omul avea o singură idee cât se poate de fixă, și anume să îmi vândă un tur cu cămila.

Că dacă intru la piramide cu cămila nu mai plătesc biletul de intrare, că sunt în Egipt și vai, nu se poate să ratez tocmai experiența asta, că pot să merg cu cămila în vârful dunei și de acolo să pozez piramidele (aici, recunosc, mi-a trezit un pic interesul) și tot așa. La fiecare încercare a mea de a reveni la taxiul meu, el aducea iar vorba de cămilă.

”Dar nu se poate ajunge acolo și cu autobuzul?”, întreb într-o doară, plictisită de discuția prea lungă. ”Da, se poate”, îmi răspunde el cam scârbit de o asemenea idee. ”But why don’t you want the camel ride, uaaaaaaiii, uaaaaaaiii??””Pentru că nu-mi place cămila dumitale!””Then go by bus, please goooo by bus!” Și așa se face că am plecat hotărâtă să mă descurc singură – fără taxi, fără cămilă, fără nimic. În definitiv cât de complicat putea să fie?!

Prima parte era simplă: trebuia să iau metroul până la Giza Suburban, care e prima stație după Giza. Până la metrou am făcut 5 minute – stația Sadat, din Piața Tahrir. Sunt mai multe trenuri care opresc acolo, dar cel care merge la Giza e bine marcat și cu caractere latine.

M-am urcat într-un vagon pentru femei (în metroul din Cairo femeile au vagoane rezervate doar pentru ele – scrie clar “Lady” pe peron), m-am așezat și am început să aștept. După Giza mă pregăteam să cobor la următoarea, dar surpriză: nu era Giza Suburban, ci Omm el Misryeen! Poate e următoare, mă gândesc, și rămân în tren. Dar când să plece trenul din stație observ că sub vopseaua numelui Omm el Misryeen scrie Giza Suburban! Ticăloșii schimbaseră numele stației între timp!

Mai merg o stație, cobor, mă întorc la Giza Suburban / Omm el Misryeen, ies afară și întreb de autobuzul pentru piramide. Egipteanul se gândește îndelung, îmi dă niște indicații complicate, vede că n-am înțeles nimic și-mi spune: Știi ceva, mai bine mergi înapoi la Giza și iei de acolo autobuzul, e mai simplu.

Ok, mă întorc încă o dată, cobor la Giza și mă uit năucită la strada dinaintea mea: puhoi de mașini, de oameni, aglomerație și vânzoleală, zeci de autobuze de toate felurile și mărimile, de la niște motorete cu o banchetă în spate, până la mini-microbuze și autobuze obișnuite, totul într-o debandadă de nedescris. Și cum mă uitam așa și nu știam cam ce ar fi de făcut, un tip se oferă să mă ajute.

Că el lucrează la metrou și tocmai a terminat serviciul și se duce acasă să doarmă (era ora 2), că locuiește chiar vizavi de piramide și știe ce autobuze merg acolo, că mă ajută el plus nelipsitele Welcome, Hagi, ș.a.m.d. Nu trece mult și începe să mă învețe el cum e cu vizitarea piramidelor: că există un mod de a vizita piramidele ca turist și unul ca egiptean, iar cel egiptean se face cu… ați ghicit! Cu cămila! Fir-ar să fie de cămilă, iar mă lovesc de ea?!

Egipteanul continuă cu cămila lui, eu mă foiesc căci văd că n-are de gând să mă ajute cu autobuzul și numai ce îl pierd o secundă din vedere că în a doua ia-l de unde nu-i! Dispăruse. Întreb pe altcineva de autobuz și mă trezesc cu cinci inși în jurul meu dispuși să mă ajute, unul începe să negocieze cu un taximetrist un preț până la piramide, altul nu știu ce tot voia… Un tânăr care tocmai trecea pe acolo mă întreabă dacă vreau să ajung la piramide: Uite, autobuzul ăla merge acolo! Și-mi indică un autobuz verde care venea foarte încet către noi.

Las baltă taximetristul și cele cinci ajutoare și mă îndrept hotărâtă către autobuz, aștept să oprească în ceea ce părea să fie o stație, dar mașina își continuă netulburată drumul în timp ce eu mă uită tâmp la ea. Tânărul de mai devreme sare din mers în autobuz și-mi face semn Hai, ce mai aștepți?, așa că alerg după mașină și mă urc și eu, din mers, în ea!

Iată-mă deci într-un veritabil autobuz egiptean, cu vreo 15 egipteni în jurul meu, într-o mașină despre care n-am nicio idee dacă merge la piramide sau în Liban. Un bărbat îmi cedează locul pe scaun și cum văd că biletul se plătește dând din mână în mână două lire șoferului fac și eu același lucru. Mașina înaintează cu viteza fantastică de 5 km pe oră, cam cu cât mergea când m-am suit și eu în ea: în jur mașini, taxiuri, autobuze, camioane – toate mergând bară la bară pe acest bulevard drept ca o linie care leagă Giza de piramide.

După aproape o oră, timp în care începusem deja să moțăi din pricina soarelui care îmi bătea în obraz, observ că am ajuns într-o stație în care autobuzul chiar oprește și deodată văd că jumătate din pasageri se animă brusc și încep să mă împungă cu degetul, că cică trebuie să cobor acum, am ajuns la piramide! O femeie, probabil coptă, îmi dă indicații detaliate pe unde să o iau, deși eu nu le spusesem nimic acestor oameni încotro mă îndrept. Era evident că nimerisem în autobuzul lor doar pentru piramide.

Mai aveam o bucățică mică de mers pe jos când m-am trezit, brusc, cu piramida cea mare în fața mea. Era prima dată de când ajunsesem în Egipt când m-am simțit realmente fericită – nu îmi venea să cred că ajunsesem acolo, că era chiar lângă mine, că o priveam în realitate! A durat doar un minut fericirea asta pentru că imediat au intrat în scenă egiptenii: întâi cei cu trăsurile, apoi cei cu cămilele și cu caii, apoi ghizii de la piramide și tot felul de băgători în seamă. Până când am trecut de poarta de la intrare deja țipam isterică la unii să mă lase în pace. În plus aveam și-o mică problemă: se făcuse deja ora 3, iar piramidele, ca orice muzeu din Egipt, se închid la ora 4!

Deoarece aveam bilet și pentru piramida lui Khufu am zis să o vizitez întâi pe aceasta. Prima greșeală de judecată a fost în legătură cu intrarea: nu îmi dădusem seama că intrarea în piramidă e la o șesime de sol sau pe acolo, așa că mai întâi am ocolit toată piramida până m-am întors de unde am plecat. Ca să intri în piramidă urci niște trepte amenajate în blocurile mari de piatră și prezinți biletul, care este separat de cel pentru sit.

Întâi se merge un pic printr-un culoar, se ajunge la un pasaj îngust pe care îl urci cocârjat (claustrofobii și cei cu probleme cu coloana ar face mai bine să nu încerce așa ceva), apoi urci alt pasaj foarte înalt și lung, treci printr-un pasaj orizontal în care iar trebuie să te apleci și după aceea ajungi în camera mortuară în care singurele podoabe sunt un sarcofag mare și negru și un aparat de aer condiționat. Pereții sunt simpli, nu există picturi ca în Valea Regilor, doar piatră goală.

Când m-am apropiat să văd mai de aproape sarcofagul am tresărit brusc: înăuntru stătea culcat un om! Nu, nu era mumia lui Khufu, era un turist care intrase în sarcofag și dormea acolo. Lângă sarcofag ședea prietenului ăluia dinăuntru și recita niște descântece: era a doua zi după sfârșitul lumii și probabil se aliniaseră astrele pentru cei doi idioți care urmau, după asta, să trăiască o mie de ani. Săracul faraon, cum s-ar răsuci el în mormânt să vadă așa ceva…

La coborâre m-am întâlnit cu unul dintre paznici, ocupat să facă poze unor turiști, cu toate că fotografiatul este interzis înăuntru și mie mi-au cerut să las aparatul la intrare, în paza lor. Eram leoarcă de transpirație, deși afară erau doar 20 de grade – în piramidă se face destul de cald chiar și iarna, nu vreau să mă gândesc cum este vara acolo!

După vizita asta m-am tot plimbat printre piramide – din cele trei care sunt pe platoul din Giza (a lui Khufu, Khafre și a lui Menkaure) doar în piramida cea mare, a lui Khufu, se poate intra. Cu toate că orașul este acum la o aruncătură de băț de ele, locul rămâne impresionant și e plăcut să te plimbi pe dunele de nisip, dacă reușești să faci abstracție de cămilarii care te asasinează cu ofertele lor.

Aveam o singură nedumerire: unde e Sfinxul? L-am găsit în cele din urmă în vale, la doi pași de o altă intrare și la vreo zece de oraș – mi s-a părut mic și neimpresionant, iar vânzoleala de turiști din jurul lui parcă îi strica tot farmecul. Sfinxul este înconjurat de un gard și se vizitează cu bilet separat, cu toate că îl poți vedea foarte bine de pe drumul care duce la piramide. Și cum se făcuse între timp ora 4 o alarmă începuse să țiuie pe dune ca să plecăm cu toții acasă.

La întoarcere a fost simplu: am ochit un autobuz de pe scările căruia un băiat țipa tare Giza, Giza!, am urcat din mers, am moțăit o oră până la Giza și am luat metroul către hotel. Nici măcar nu m-am rătăcit în seara aia, dar în schimb aveam tenișii plini cu nisip. Nisip de la piramide!