Departe de casă în Kyoto: temple, palate & grădini

Kyoto este opusul orașului modern care este Tokyo, dar este centrul cultural al Japoniei, acolo vizitezi temple, palate și grădini și după aceea o iei de la capăt. Găsești ceramică, chimonouri, cocori gri care apar pe stradă și japonezi care îți povestesc de bomba atomică de la Hiroshima.

Old Kyoto

Știți acele orașe pe care le vezi pe hartă undeva departe, în cealaltă parte a lumii, și te întrebi ”cum ar fi să…?”, apoi îți spui în sinea ta ”nu, probabil n-o să ajung niciodată acolo”? Kyoto a fost unul din aceste orașe pentru mine.

Între el și București se întind Marea Neagră, Marea Caspică, Asia Centrală, China și Marea Japoniei, nici măcar Google Maps nu e în stare să-mi spună distanța dintre aceste două puncte și totuși de ajuns se poate ajunge, iar lumea noastră cât un bob de orez se poate străbate de la un capăt la altul cât ai clipi.

În cazul meu clipirea a durat 10 ore pentru că am mers cu autocarul de la Tokyo, însă dacă iei shinkansen-ul toată distracția durează numai 3 ore. Am călătorit, deci, noaptea, iar dimineața când am ajuns în Kyoto eram așa de ”obo” că nu mai îmi ardea de nimic. Mi-am lăsat bagajul la hotel (acela cu capsule) pe care l-am găsit teribil de greu, cu toate că era, evident, foarte ușor de găsit și, pentru că era de abia 8-9 dimineața (!) am luat-o la întâmplare în direcția Gion (așa credeam eu).

Kyoto, ca oraș, nu e foarte mare, nici ultra-modern ca Tokyo, dar în august este practic o saună în aer liber. Evantaiul singur nu te ajută cu nimic, decât dacă ai 4 mâini cu 4 evantaie în fiecare din care să dai încontinuu și fără oprire – cum eu într-o mână țineam aparatul foto, în cealaltă poșeta și în alta evantaiul, m-am descurcat cum am putut doar cu 3 mâini. Și așa înarmată am ajuns la un râu care nu mi-a făcut nicio impresie deosebită, în afară de faptul că m-aș fi aruncat îmbrăcată în apele lui și nu înțelegeam de ce nimeni nu se bălăcește acolo, că la noi ar fi fost buluc de oameni pe maluri pe asemenea călduri.

Dincolo de râu am dat într-o stradă cu o grămadă de tarabe care vindeau ceramică de Kyoto. N-am făcut poze pentru că eram prea ocupată cu căscatul gurii la toate ceșcuțele și farfuriuțele delicate care erau de vânzare, mii și mii de ceșcuțe de ceai, mmm, iar unele – cele mai scumpe – era ușoare ca un fulg și costau o mică avere. Nu m-am putut hotărî dacă să iau ceva sau nu, că mi-era teamă că până în București le fac zob, așa că m-am întors din Japonia fără nici o toartă de ceașcă, măcar.

Mausoleul lui Nishi Otani

Următoarea oprire a fost la umbră, la Mausoleul lui Nishi Otani dedicat lui Shinran Shonin, fondatorul budismului shin. Mausoleul cuprinde o zona mai vastă care include cimitirul din spate prin care evident că m-am plimbat (mi-a amintit de cimitirele din Sarajevo, tot așa cocoțate pe coasta unui deal).

În partea vestică a orașului Kyoto e o zonă de dealuri, iar eu eram în vârf și la un moment dat am găsit o panoramă drăguță cu orașul, iar undeva mai jos, în fereastra unei case, am văzut o femeie îmbrăcată în kimono și eram cât pe ce să cred că este o gheisha când am zărit mai multe turiste intrând în casă – cred că era unul de studiourile acelea ”hai să ne îmbrăcăm ca niște gheisha și să ne facem sute de poze pe care să le arătăm pe Facebook”.

Kiyomizu-dera

Deoarece în zare se vedea o pagodă roșie am luat-o într-acolo și am ajuns la unul din cele mai frumoase temple din Kyoto: Kiyomizu-dera. O parte se poate vizita gratuit, dar pentru cea mai frumoasă secțiune se plătește bilet de intrare (300 yen) și neapărat să mergeți să-l vedeți dacă ajungeți acolo, pentru că templul are și-o terasă de pe care se vede o pădure cu un vârf de pagodă în mijloc, iar undeva în colțul din stânga este orașul, care pare foarte-foarte departe, iar jos de tot e un izvor cu apă sacră, așa că sufletul ți se umple de mult frumos și bine și nu ai mai vrea să pleci de acolo prea curând.

Castelul Nijō, acasă la Shogun

Pe vremea când citeam Shōgun nu îmi puteam imagina cum arată casa unui asemenea șef de stat, mai puternic chiar decât împăratul. Personajul principal al cărții nici măcar nu era shogun, însă totul se învârtea în jurul acestei funcții la care un muritor de rând putea accede în anumite condiții (a se citi intrigi).

Castelul Nijō a fost construit la ordinul lui Tokugawa Ieyasu, fondatorul shogunatului Tokugawa, și a fost casa shogunilor Tokugawa pentru câteva sute de ani. Eu m-am grăbit să-l văd înaintea vizitei programate la Palatul Imperial (cel vechi, că pe ăla nou îl vizitasem deja în Tokyo). Uitându-mă scurt pe hartă mi-am zis că pot ajunge acolo și pe jos, că părea aproape.

Mare greșeală, am mers mult pe jos pe o căldură oribilă, am greșit direcția de câteva ori de nu mai știam pe unde sunt și în cele din urmă am ajuns într-un pasaj comercial unde era un fel de piață și unde un japonez mi-a trimis pupici mergând pe bicicletă de am crezut că am greșit cumva și țara. De fapt castelul era după colț, doar că eu mă cam învârteam în cerc în jurul lui.

După două palate imperiale și un castel de shogun vizitate pot să spun că japonii ăștia de rang mare trăiau foarte simplu, dar cu stil. Castelul e împărțit în camere cu pereți pictați și aproape zero mobilier, accesul în aceste camere fiind în funcție de rang – în funcție de cât de important erai aveai acces la camerele din interiorul casei, unele încăperi fiind accesibile doar femeilor. Înăuntru nu ai voie să faci fotografii, iar coridoarele pe care vizitatorii pășesc se află în semi-umbră ca să nu se deterioreze picturile delicate de pe pereți, vechi de sute de ani și pictate de maeștri japonezi.

Cum se putea apăra marele shogun de atacurile asasinilor într-o casă cu pereții ca de carton presat? Păi în primul rând cu ajutorul fortificațiilor cu care e înconjurat castelul, apoi prin mici vicleșuguri inspirate: podeaua de lemn a fost în așa fel construită încât să scârțâie ca ciripitul unei păsări când calcă cineva pe ea, alertând astfel bodyguarzii shogunului. Cert este că neamul Tokugawa a fost la putere vreo 260 de ani, așa că știau ei câte ceva despre asta.

Vizitare: biletul de intrare este 600 Yeni

Vechiul Palat Imperial din Kyoto

Kyoto este vechea capitală a Japoniei și tot acolo se găsește fostul Palat Imperial, care nu se mai folosește acum de către Împărat din motive de securitate (când Familia Imperială vine în Kyoto stă undeva în apropiere, ni s-a spus). Totuși, uneori se mai primesc diverse oficialități acolo, mari șefi de stat și regine, probabil ca să le dea și lor ocazia să viziteze Palatul.

Palatul Imperial se găsește în mijlocul unui parc public și privit din afară arată mai degrabă modest, nicidecum a palat, pentru că nu se vede decât un gard simplu și… cam atât. Nefiind un palat locuit, ci mai degrabă un muzeu, accesul este mai relaxat, iar organizarea (a se citi “ghidul”) mai prietenoasă.

Față de Tokyo, unde ghid ne-a fost un nene jandarm care trăncănea în japoneză și unde am mers doar în coloană, în Kyoto ne-a luat în primire o ghidă vorbitoare de engleză, foarte drăguță și amabilă, care ne-a povestit o grămadă de lucruri despre Palatul Imperial, pe care altfel probabil nu le-aș fi aflat, căci cine are timp să studieze ghiduri turistice tocmai când călătorește, nu?

Eram un grup mare și la prânz, în Kyoto, cred că erau vreo 40º C sau mai mult la soare. Ghidul avea umbreluță și ne-a explicat că, din păcate, asta e o vreme tipică pentru Kyoto în luna august (aviz amatorilor). Palatul, după cum aveam să văd, a fost construit tocmai având în minte acest tip de climă, cu spații deschise prin care să circule aerul și să nu moară înăbușiți acolo membri familiei imperiale. “Ce credeți că făceau iarna?” ne-a întrebat ghida.

Pentru că iarna, în Kyoto, este la fel ca la noi, cu zăpadă și frig, iar Palatul Imperial nu părea deloc pregătit pentru ierni geroase. Se pare că iarna pur și simplu… își puneau multe haine pe ei (pe stilul foilor de ceapă) și în camere aveau niște vase cu jar, ca să își încălzească mâinile. Atât! Nici vorbă de șeminee sau sobe la o construcție realizată din lemn, care ar fi luat foc cu ușurință.

De altfel unele clădiri au dispărut exact din această cauză, pentru că toate sunt realizate exclusiv din lemn. Acoperișurile sunt din coajă de chiparos în foarte multe straturi presate bine și care dau o înfățișare specifică tuturor clădirilor și porților. Dar cu adevărat frumoase sunt picturile cu cerneală japoneză, vechi de sute de ani.

Desigur, nu se vizitează interiorul clădirilor de către armatele de turiști tropăitoare, caști ochii de afară și atât.

Vizitare: Palatul Imperial se vizitează gratuit cu programare prealabilă (fie online, fie la fața locului la Imperial Household Agency, care are sediul lângă Palat).

Konchi-In și-un strop de serendipity

Spre sfârșitul zilei am luat metroul spre o zonă muntoasă pentru că acolo se găsea Nanzen-ji, un templul faimos și eu voiam să vizitez numai temple faimoase, însă până să ajung la el s-au petrecut următoarele lucruri: 1. a început ploaia; 2. am trecut pe lângă un templu mic care m-a atras înăuntru; 3. s-a făcut ora 5 și s-au închis toate templele, pentru că așa-i în Japonia. Drept urmare n-am mai vizitat Nanzen-ji niciodată pentru că și a doua oară când m-am dus acolo am ajuns prea târziu și era totul închis (what were the odds?!), daaar am vizitat Konchi-in care s-a întâmplat să-mi placă la nebunie.

Deci cum treceam eu pe o stradă liniștită și căscam gura la o poartă dincolo de care se zărea o grădină am băgat de seamă că acolo e un templu și hop și eu să-l vizitez. Era Konchi-in, un mic templu cu un bătrânel foarte amabil la intrare și doar un singur alt vizitator în afară de mine. Adăugând faptul că tocmai plouase, grădina era foarte verde, plină de țânțari și tot felul de altare care răsăreau ici și colo, atmosfera era foarte zen și odihnitoare.

Drept urmare când am ajuns la templu exact asta am făcut: m-am așezat pe marginea lui de lemn și am privit grădina de pietre cu nisipul greblat din fața ei – suficient cât să te relaxezi după o zi agitată. La Konchi-in există și o sală specială pentru servit ceaiul cu tot felul de picturi măiestre, dar se plătește bilet separat, așa că n-am insistat.

Shirakawa-in Garden

Cum ziceam, la 5 se închid templele și soarele începe să apună, așa că nu prea poți vizita mare lucru seara. Pentru că eram într-o zonă necunoscută a Kyoto-ului am luat-o la întâmplare pe străzi să văz ce mai găsesc și am dat peste o grădină-părculeț (Shirakawa-in Garden), cu intrare gratuită, amenajată în locul în care au fost Shirakawain și Templul Hosshoji.

Shirakawain a fost o vilă a clanului Fujiwara, iar templul Hosshoji s-a întins pe un spațiu vast și a avut inclusiv o pagodă cu 9 nivele, dar toate au ars întâi în 1208, apoi, după ce au fost reconstruite, în 1342. Acum acolo era această mică grădină cu un iaz cu pești grași roșii lângă un ryokan elegant. Genul de mică nestemată care-ți iese în cale neplanificat.

Kinkaku-Ji sau Pavilionul de Aur din Kyoto

Kyoto abundă în temple și altare celebre, dar o singură clădire cred că le întrece pe toate: Kinkaku-ji sau Pavilionul de Aur care apare pe coperta celor mai multe albume despre Japonia. Poate l-ați văzut și voi, dar n-ați știut cum se numește. Bineînțeles că voiam să-l vizitez și eu, era pe lista mea de priorități, ca să zic așa.

Ca o particularitate a Kyoto-ului, atracțiile sale turistice – adică templele și altarele, în general – sunt împrăștiate prin tot orașul, dar evitând cu grijă centrul acestuia, așa că la planificarea unei vizite e bine să te concentrezi pe o zonă. De exemplu Kinkaku-ji este în nord-est, la mică distanță de Ryōan-ji și Ninna-ji, deci le po’i vizita pe toate într-o singură zi.

Acestea fiind spuse m-am dus de dimineață la Kyoto Station să iau autobuzul pentru Kinkaku-ji (a nu se confunda cu Ginkaku-ji, Pavilionul de Argint, care e în altă parte a orașului), am stat la ditamai coada și m-am înghesuit într-un autobuz laolaltă cu mulți japonezi, fiecare cu treaba lui.

Autobuzele japoneze au un sistem particular de calculare a prețului în funcție de distanță, pe un ecran se afișează următoarea stație și prețul în yeni care trebuie plătit. Nu prea am înțeles cum funcționează – eu, de exemplu, am luat bilet de la un ghișeu și am plătit un preț fix. Biletul sau banii se aruncă într-o cutie de lângă scaunul șoferului. A, și dacă vă neliniștește gândul de a călători pe cont propriu cu un autobuz japonez aflați că acestea sunt dotate cu anunțuri scrise în limba engleză, iar la difuzor anunțurile se fac și în engleză. Încearcă să te mai rătăcești în cazul ăsta!

Kinkaku-ji este un loc foarte turistic, când am fost eu era puhoi de lume și cum spațiul nu este foarte mare iar cel rezervat turiștilor este și mai mic, închipuiți-vă înghesuiala. Pentru fotografierea celebrului pavilion există un colț mic super-aglomerat lângă intrare unde fiecare vrea să își facă propriile opere nemuritoare cu aparatul foto, pentru că pe lac nu e voie să te plimbi și nici pavilionul nu se vizitează. Imaginați-vă ce ar fi dacă toată lumea ar tropăi prin micuțul pavilion iar unii ar încerca să ia un pic de aur drept suvenir (da, pavilionul este poleit chiar cu aur!).

Practic e o alee care trece pe lângă pavilion, urcă un delușor de unde mai poți fura niște imagini drăguțe, apoi totul se termină într-un loc cu multe magazinașe și buticuri și automate de sucuri după care gata, the exit and go home. Poate de asta vizita mi s-a părut un pic dezamăgitoare, obișnuită fiind cu temple cu grădini vaste în care te puteai preumbla în liniște. Nu e cazul la Kinkaku-ji. Cu toate astea nu îl ocoliți – turistic sau nu, pavilionul este superb și perfect ca o pictură japoneză 😊

Ninna-Ji

E cam greu, european fiind, să ții minte toate numele astea japoneze: kinkakuji, ninaji, nanzenji și alte ji-uri care de la un moment dat încolo te ca scot din minți. Stai cu harta în mână și te holbezi la ea: “Eu azi unde merg?! Aaah, la Ninna-ji”. Sau și mai rău “Unde am fost în ziua aia?! Cum îi zicea, Doamne?” Noroc cu Google, m-a salvat de atâtea ori să mă fac de râs aici pe blog încât le sunt etern recunoscătoare.

După Kinkaku-ji am luat-o pe jos spre Ninna-ji pentru că se vedea pe hartă și tot eram acolo. Cald să mori, nu alta, când am ajuns la Ninna-ji m-am oprit direct pe un fel de verandă și-am golit repede o sticlă rece-rece de la automat. La doi pași de mine un nene asiatic, posibil japonez, era ud-leoarcă de sus până jos, jur, puteai să îi storci hainele de transpirație.

Ninna-ji e un templu mai cuminte și mai puțin spectaculos, poate, dar cu un spațiu mult mai mare decât la Kinkaku-ji. Primăvara, când sunt pomii înfloriți, e o minune, dar eu, evident, n-am văzut minunea, doar ce se vede mai jos. Intrarea e liberă, dar mi se pare că vizitarea interiorului uneia dintre clădiri era cu plată.