Adamantas, portul din Milos
Milos: ultima insulă din periplul meu prin insulele grecești. Imediat ce am ajuns acolo m-am gândit la ce aș putea vizita chiar în după-masa aceea și mi-a venit în minte Klima, micul sat pescăresc construit la baza stâncilor, fix lângă mare. După o scurtă vizită prin Adamantas, am căutat un autobuz care să mă ducă în Tripiti.
Klima
Din Tripiti am mers pe jos pe șoseaua care cobora spre mare, am trecut pe lângă catacombele din Milos, ca niște măsele cariate în roca poroasă, dar și pe lângă un amfiteatru de pe vremea romanilor până am ajuns în Klima.
Satul e o înșiruire de case colorate ca niște bomboane M&M, cu un aer hippy, lângă care se sparg valurile mării. Era atâta pace acolo încât îmi venea să mă mut pentru o săptămână, să uit de toate.
Spre Adamantas
Când soarele a început să apună, am urcat cu regret dealul, cu gândul să mă întorc la hotel. Dar cum? Mi-era lene să aștept autobuzul, așa că m-am uitat pe hartă să văd câți kilometri sunt până la Adamantas. Și nu erau mulți!
M-am hotărât să merg pe jos, peste dealuri, pe un drum neamenajat care apărea pe harta telefonului. Ghid mi-a fost GPS-ul pe cărarea pustie pe care soarele îmi lungea umbra la infinit. Când am ajuns aproape de Adamantas, o mașină hârbuită a oprit lângă mine și un bătrân m-a întrebat dacă mă poate duce în oraș. Era un fost marinar care își amintea de România lui Ceaușescu și a depănat amintiri până am ajuns aproape de oraș și l-am rugat să mă lase acolo, ca să mai pot face câteva fotografii.
Câtă inconștiență să umblu așa, dar ce amintiri frumoase…
