Pe drum de Jack Kerouac e mai bine s-o citești când ești tânăr, ai mai multe șanse să rezonezi cu ea. Să înțelegi chemarea lui Sal spre Vest, peregrinările lui fără niciun scop anume, călătoriile făcute în mare parte cu autostopul, dragostea lui pentru niște pierde vară anonimi care bat șoselele Americii și își ratează viața, nici ei nu știu de ce.
Dacă te poziționezi de partea adultului responsabil scapi ocazia de a înțelege mesajul acestei cărți, care nu este un omagiu adus iresponsabilității, ci e despre viața care se cere trăită, nu sufocată în noi. Personajele sunt lacome de viață, se aruncă asupra ei cu poftă și mirare, o iau așa cum vine ea, fără să se gândească prea mult dacă fac bine sau rău.
Am început cartea cu ceva preconcepții, pregătită să îi judec aspru pe Sal, Dean și pe cei asemenea lui, luminițe rătăcite în noapte, căutând suflul vieții care strălucește, câteodată, în noi toți. Spre final mi-am dat seama că greșesc, că am căzut și eu în capcana ”responsabilității” care-ți taie aripile și pune o piatră de mormânt pe orice vis din tinerețe, iar după aceea te amăgește că asta, și numai asta, e viața trăită corect.
E multă viață în cartea lui Kerouac, așa cum ar trebui să fie și-n drumurile noastre, dacă nu mereu, măcar din când în când…
Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi târșâiam picioarele după ei, așa cum am făcut toată viața cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sînt cei nebuni, nebuni după viață, nebuni să vorbească, dorind nebunește să fie mântuiți, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată și nu spun banalități, ci doar ard, ard, ard ca niște formidabile focuri de artificii, explodează aidoma unor păianjeni de foc printre stele, iar lumina albastră din mijloc face bum și toată lumea oftează: «Aaaah!»
Nu-i așa că ne începem viața ca niște copii nevinovați care au încredere în tot ce văd în jur? Apoi sosește ziua Laodiceenilor, când te trezești nenorocit și nefericit și sărac și orb și gol și, ca un înfricoșător strigoi îndurerat, colinzi înfiorat prin coșmarul vieții.
Ceva, cineva, un spirit ne urmărea pe toți prin deșertul vieții și trebuia să ne ajungă înainte ca noi să atingem paradisul. Firește, dacă mă gândesc acum, știu că e moartea: moartea ne va ajunge din urmă înainte ca noi să ajungem în paradis. Singurul lucru după care tânjim întreaga viață, care ne face să suspinăm, să gemem si să suportăm dezgustul de toate felurile este aducerea aminte a unei supreme fericiri pierdute, pe care probabil am simțit-o pe când ne aflam încă în pântecele mamei și care nu se va mai repeta (deși detestăm acest gând) decât doar la moarte. Dar cine vrea să moară?