După Phuket și Bangkok, am luat-o spre alte locuri din Thailanda cu o primă oprire aproape de granița cu Myanmar, fosta Burma: Kanchanaburi e cunoscut pentru podul de pe râul Kwai și cascadele Erawan din apropiere.
Sumar
Râul Kwai
Am fugit din Bangkok pentru mai multă liniște și am găsit-o în Kanchanaburi, un oraș la 2 ore și jumătate de capitală. Autobuzul m-a lăsat chiar lângă hotel și după ce m-am cazat am dat o fugă să văd împrejurimile.
Mi-a plăcut instantaneu locul: un râu lat care șerpuiește printre peisaje verzi și multe case și restaurante construite pe malurile lui. Am stat la câțiva kilometri de pod, dar am preferat să mă plimb pe jos – așa am descoperit o cafenea pe malul râului unde m-am oprit pentru o pauză scurtă: erau turiști în Kanchanaburi, dar mai puțini decât de obicei, așa că până și cafeneaua părea goală (erau 3 persoane înăuntru).
Pe străzi mulți americani cu motociclete puternice și unii care părea să se fi stabilit acolo, cu familii mixte. În centru e cimitirul în care sunt înmormântați prizonierii aliați care au murit la construcția căii ferate ucigașe.
Podul de pe râul Kwai
Podul e principala atracție turistică din oraș și cea mai aglomerată zonă. Plin de thai, dar și ceva străini, vânzători de diverse și restaurante. Te poți plimba pe pod și pe calea ferată, nu mai e de multă vreme în funcțiune. Dacă ați văzut filmul The Bridge on the River Kwai, ăsta e podul în cauză.
Lucruri utile: vizitarea este gratuită.
Hellfire Pass
A doua zi voiam să vizitez cascadele Erawan și m-am dus relaxată la autogară fără să fi verificat dinainte ce mașini circulă. Mai era și târziu, am ajuns acolo la 11.09 doar ca să aflu că ultimul autobuz pe ziua aia fusese la ora 11. Damn!
Nu mă pregătisem pentru vizita asta, dar mi-am amintit că văzusem pe net ceva despre Hellfire Pass și am întrebat dacă era un autobuz pentru locul ăsta. Era, așa că m-am urcat în el și am așteptat aproape o oră, ce pierdere de timp…
Drumul a durat o oră și jumătate și mașina m-a lăsat chiar în fața complexului care se vizitează gratuit. La intrare un angajat thai m-a șocat cu engleza lui impecabilă – până acum n-am auzit niciun thailandez care să vorbească engleză fără accent, uneori nu înțeleg nimic din ce spun.
Vizitarea e simplă, cobori niște scări metalice și apoi te poți plimba pe un traseu care e de fapt fosta fundație a căii ferate construite de prizonieri aliați și de muncitori din Asia de Sud-Est (romusha). De ambele părți pierderile omenești au fost uriașe, au muncit în condiții foarte grele și cu unelte rudimentare.
A fost emoționant să văd locul ăla, peisajele sunt atât de frumoase și e atâta liniște acolo, dar istoria locului e plină de sânge. Ciudat mi s-a părut că șinele erau mai jos decât șoseaua și erau porțiuni care coborau, presupun că pe acolo fuseseră niște poduri.
Nu am făcut tot traseul (are vreo 3 kilometri în total), mi-era teamă să nu pierd autobuzul, dar îmi fusese degeaba: la 4 trebuia să vină mașină (ultima pe ziua aia) și după jumătate de oră am început să mă întreb după cât timp ar trebui să încep să mă îngrijorez. Treceau multe mașini și puteam face autostopul, deși nu-mi place deloc să fac asta. Într-un final, la 5 a venit și autobuzul, întârziase doar o oră.
Lucruri utile: vizitarea e gratuită. Autobuzul costă 50 baht.
Parcul Național Erawan
În ziua următoare m-am trezit mai devreme și m-am dus să iau primul autobuz al zilei pentru Erawan. Era ora 9, am ajuns acolo pe la 8.30, m-am urcat în autobuz și am așteptat. Și am așteptat. Și am așteptat… Între timp șoferul modificase ora de plecare din 9 în 9.30, dar desigur că n-am plecat nici la 9.30. Cu o zi înainte fuseseră mega-punctuali și mașina plecase la 11, a doua zi cu 45 de minute întârziere.
Voiam să stau la Erawan două ore, dar nu-mi mai rămânea decât o oră după programul autobuzelor. Însă când am ajuns la Erawan șoferul ne-a zis tuturor că plecarea e la 3. Zău că nu mai avea nicio logică programul de la autogară…
Până la urmă patru ore la Erawan au fost exact cât trebuie, nici vorbă să poți vizita totul în două ore sau într-una! Sunt șapte cascade pe șapte niveluri și urci mereu până ajungi la ultima, dar nu e cine știe ce urcuș greu, sunt scări montate și pasarele.
Poți face baie în unele locuri, dar nu oriunde, sunt niște angajați care stau de pază, deși nu e foarte clar în ce locuri te poți bălăci. Cert e că pe niște americani i-a ușuit paznicul, dar la ultima cascadă am intrat și eu în apă. Mulți pești mărișori peste tot și o apă azurie care mi-a amintit de Plitvice.
Lucruri utile: biletul de intrare costă 300 baht (40 lei). Autobuzul costă 50 baht (7 lei).
Night Market
Seara lângă autogară și în alte locuri răsăreau piațele de noapte, cu tot felul de tarabe la care se gătește pe stradă. N-am apucat să pozez tot, căci eram cu ochii în patru să văd ce e pe acolo 😀 Într-o zi era coadă la o tarabă și am stat și eu, era cu bilet de ordine și alta nu, făceau un fel de mini-clătite subțiri pe care ți le puneau în pungă după ce se răceau, foarte bune.
Transport
Autobuzele sunt de diverse feluri, dar astea locale n-au aer condiționat și nici loc să-ți ții picioarele nu prea e.
Cazare în Kanchanaburi
Am stat la Home of River Kwai, un hotel ieftin și foarte curat, ceva mai departe de zona centrală, dar la 10 minute de autogară. Am plătit 464 baht (91 de lei) pentru 3 nopți pentru o cameră privată cu baie comună, dar cum erau puțini turiști nu eram decât eu la etaj, iar în prima seară cred că am fost doar eu și îngrijitoarea. 30 de lei pentru o cameră cu aer condiționat mi s-a părut ireal.
