Am aflat mai multe despre România citind cartea lui Sir Patrick Leigh Fermor – Între păduri şi ape – decât călătorind eu însămi prin țară. E drept că nu mai este aceeași țară – Leigh Fermor a vizitat-o acum mai bine de 80 de ani – dar chiar și așa parcă aș fi citit despre un loc necunoscut, misterios și îndepărtat, la care am visat dintotdeauna: conace de pe timpuri, biblioteci cu cărți vechi, blazoane și istorii și păduri…
Patrick Leigh Fermor a plecat de acasă la 18 ani ca să traverseze Europa de după primul război mondial și să ajungă la Constantinopol. Povestea lui și-o scrie singur, zeci de ani mai târziu, din amintiri și după notițele păstrate miraculos într-un conac din Moldova, încercând să pună cap la cap un traseu printr-o Europă care a dispărut definitiv, spulberată de cel de-al doilea război mondial care a modificat granițe, limbi, oameni și denumiri. În perioada scurtă de acalmie dintre cele două războaie, Patrick (Paddy) bate drumurile de unul singur, ”de plăcere”, ceva nemaiauzit pe vremea aceea.
Povestea acestei călătorii e spusă în trei volume: în primul – A time of gifts (Vremea darurilor), Patrick plecă din Olanda și traversează Germania, Austria și Cehoslovacia, în al doilea – Between the woods and the water (Între păduri și ape) autorul ajunge prin Ungaria și România, iar ultimul – The Broken Road – e manuscrisul neterminat și publicat postum. Ultimele două cărți au fost traduse și la noi și au apărut recent la editura Humanitas, iar eu de abia aștept să citesc și Drum întrerupt!
Dar ce vede Paddy prin România?
Conducea contesa, iar dacă vreun bivol ne tăia calea, contele, năpădit de amintiri din Cowes, ridica mâna și șoptea: «Corabia înaintea vaporului!», așa că așteptam până când trecea, agale.
Odată am cinat cu patruzeci de țărani și fermieri, unii dintre ei fiind noii proprietari ai pământului său, la o masă așezată pe capre de lemn la umbra unui pâlc de fagi; și m-a dus să mă întâlnesc cu un bătrân cioban, care a depănat povești despre spirite, zâne și vârcolaci.
Văzându-mă încurcat, un vecin mi-a spus cu ce să încep: mai întâi, trebuia să beau păhărelul cu rachiu; apoi să mănânc lingurița de dulceață delicioasă din petale de trandafiri care era pregătită pe o farfuriuță de sticlă, apoi să beau o jumătate de pahar de apă; și, în sfârșit, să sorb din degetarul cu cafea densă și fierbinte vârât într-un suport filigranat.
(despre vizita pe insula dispărută Ada Kaleh)
Drumul autorului se intersectează cu cel al unor conți și ciobani, boieri și țigani, de la fiecare învățând câte ceva despre locurile în care trăiau și despre limba pe care o vorbeau. ”Câine? Bou? Vacă? Cal? Era minunat: homo, femina, nasus, manus […] Spuneau câmp și fag. Cât de ciudat mi se părea să găsesc cuvinte latinești așa de departe de națiile înrudite.” Cărțile din bibliotecile gazdelor sale îi țin companie în serile de vară, tot așa cum oamenii îi țin companie și se despart cu greu de el. Căci drumul nu e doar despre locuri. E și despre oameni, despre trecutul lor și al nostru, despre unde poți să ajungi atunci când lumea este largă și primitoare, iar inima ta e lacomă să vadă și să priceapă tot.
