Întoarcerea la Mogoșoaia

Am fost ieri la “palat” pentru un mini-picnic ad-hoc, determinat de lipsa de chef de gătit (prin “a găti” a se citi “a încropi o salată”). Nu mai fusesem acolo de prin iarnă când găsisem o atmosferă de poveste, cu zăpadă neatinsă și cer plumburiu. În luna septembrie, însă, era plin de oameni ieșiți la picnic, cu cățel, cu purcel: copii care răcnesc de se aude până la Buftea, bărbați care joacă fotbal și confundă copacul de care te rezemi tu cu stâlpul porții lor, greu de tot să găsești un loc liniștit în care să uiți de agitația din oraș.

În plus a trebuit să mă mut de vreo două ori, o dată pentru că mi-era prea frig (la picnic temperatura trebuie să fie perfectă, nici frig să te treacă frisoanele, nici cald să transpiri), a doua oară din pricina unei armate de furnici lângă al căror câmp de luptă mă așezasem fără să știu (dar am aflat rapid, la modul dureros, de existența lor).

În sfârșit, în ciuda acestor fleacuri am petrecut câteva ore, să zicem, agreabile, am și dormit un pic, am citit ceva ușor (al doilea volum din suplimentul 500 de locuri unice (apropo, luni apare volumul 3, nu îl ratați), dar poze nu prea am făcut. Palatul mi s-a părut ciudat de mic și, în plus, e în renovare și sluțit de schelele montate), parcul aglomerat, lângă sere fumegau vreo două grătare (picnic fără grătar nu poate!), în clădirea de lângă palat e plin de cafenele…, parcă nu mai îmi place locul, prea e căutat și vizitat și fotografiat.

Poate o să mai merg la iarnă, după vreo furtună de zăpadă, să fiu sigură că nu mă întâlnesc cu vreo armată de vizitatori…