În sălbăticie

Am citit cartea lui Krakauer cu inima strânsă, undeva între suspans și spaimă ancestrală. Nu am fost niciodată genul de călător care caută locuri izolate sau să fie aproape de natura, să cuceresc culmi sau să străbat singură deșertul. Sunt frumoase locurile astea, o frumusețe pe care o găsești numai în sălbăticie, dar pericolul poate fi mortal.

Povestea lui Chris care moare de foame în Alaska, la mică distanță de niște cabane și nu foarte departe de o autostradă, e o poveste emoționantă. Cum vagabondează el timp de 2 ani și cum învață să supraviețuiască singur. Prieteniile de pe drum, fuga lui continuă. Și apoi o greșeală minoră și moartea.

Există o atracție spre locuri dificil de cucerit, îndepărtate și reci: omul față în față cu natura, cucerind-o și testându-și limitele. Dar naturii nu-i pasă, e rece și indiferentă, ea are cursul ei și legi dure care nu țin cont de ființa insignifiantă care este omul. Nu aplaudă la final, nu-ți întinde mâna când dai de greu, te lasă să mori acolo, singur.

În același timp este o poveste despre oameni. Despre legăturile care se formează între ei chiar dacă întâlnirea este fugară, despre sprijinul pe care îl oferă unor necunoscuți, despre grijile pe care și le fac și dragostea pe care și-o poartă. Degeaba căutăm răspunsuri în mijlocul naturii, nu mai suntem demult copiii ei, ci niște ființe străine și neadaptate.