Când am ajuns la Hărman am avut, pentru o secundă sau două, senzația că ne-am întors din greșeală la Prejmer – bisericile seamănă atât de bine între ele încât iluzia este completă, lucru care nu-i chiar așa de surprinzător, ținând cont de faptul că istoria ambelor cetăți e strâns legată de prezența Ordinului Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei.
Hărman mi s-a părut a fi un sat ceva mai mare decât Prejmer și cu mai puțină culoare locală – casele se înșiră ordonat și monoton pe străzile lungi, parcul de lângă biserica fortificată are aerul provincial al parcurilor din orașele mici românești, cu miri ocazionali care pozează în poziții nefirești și relativ stupide.
Nu prea ai de ce zăbovi prea mult la Hărman, șoseaua care traversează comuna îți reamintește că te găsești într-o lume aflată în continuă mișcare și că trebuie să pornești iute la drum. E frumos însă gardul ce împrejmuiește biserica fortificată, cu arbori îngălbeniți ce fac de strajă din loc în loc, frunze răsfirate peste tot și zidurile vechi, vechi de tot, de pe vremea când nu exista nici șosea, nici mașini, doar niște cavaleri rătăcitori pe ale noastre tărâmuri.
