Hakone: când muntele Fuji se arată

Vizitasem Tokyo, Kyoto și Osaka și câteva orășele din împrejurimi și pe nesimțite vacanța mea de două săptămâni ajunsese la final – mai rămăsese o zi, una singură, ultima zi (întreagă) pe care urma să o petrec în Japonia, înainte de a mă îmbarca în avionul spre casă. Ce să fac, unde să mă duc?

Aveam mai multe opțiuni, dar cea pe care mi-o doream cel mai mult era varianta Hakone-Fuji. În zilele foarte senine Muntele Fuji se zărește și din Tokyo, dar eu nu prinsesem așa ceva și îmi doream să-l zăresc măcar o clipă pe Fuji-san, în toata splendoarea sa de con de înghețată cu guler alb la gât. Iar lacul Hakone (Lacul Ashi) era o altă frumusețe a Japoniei pe îmi doream să o văd, așa că de ce să nu le combin pe amândouă?

La aceeași agenție din Shinjuku, Odakyu Travel Center, văzusem o broșură despre Hakone Freepass care îți acoperea transportul într-un fel de circuit pe Lacul Hakone. Abonamentul era valabil 2 zile și îți permitea să folosești toate mijloacele de transport menționate în broșură și care te duceau din Tokyo până în Hakone și înapoi: tren, autobuz, vapor, telegondolă, etc. Perfect! Dacă aveam noroc puteam vedea și Muntele Fuji, dacă nu, mă mulțumeam cu plimbarea pe lac.

Hakone Freepass

A doua zi de dimineața am plecat în excursia de o zi care a fost, până la urmă, cea mai frumoasă zi petrecută în Japonia 🙂 Am schimbat trenul în Odawara, iar în Hakone-Yumoto am luat un autobuz care m-a lăsat pe malul lacului, în Motohakone-ko. Acolo, lângă lac, există o veche cărare printr-o pădure foarte bătrână (Ancient Cedar Avenue) pe care m-am grăbit să o văd, dar pentru că exact alături de cărare trecea șoseaua, nu mi s-a părut prea plăcută experiența.

În schimb plimbarea cu vaporul a fost grozavă! Acesta traversa lacul dintr-un capăt până în celălalt, iar de acolo luai o serie de telegondole – spun o serie pentru că trebuia să le schimbi de mai multe ori și se făcea și o oprire mai lungă în Ōwakudani, locul unei erupții vulcanice unde se coceau ouă într-o baltă fumegândă și puțind îngrozitor. Ouăle erau puse în niște cuști de metal și scufundate în apă fierbinte – când erau scoase erau complet negre și vândute turiștilor care se băteau pe ouăle alea de parcă nu mai mâncaseră ouă fierte în viața lor.

Uitasem complet de Fuji-san, dar tot învârtindu-mă prin Ōwakudani și admirând priveliștea mi s-a părut, la un moment dat, că văd ieșind din spatele unui nor fumuriu vârful unui munte conic. ”Is that Fuji?” l-am întrebat uimită pe un japonez de lângă mine. ”Yes”, mi-a răspuns acesta zâmbind. Uau, am fost atât de fericită în clipa aceea că am reușit să văd și muntele ăsta capricios chiar în ultima mea zi de vacanță! Am făcut repede câteva poze și după numai 5 minute, vă jur, nu s-a mai zărit nici un colțișor din Fuji, care s-a pitit iar în spatele unor nori cenușii.

De la Owakudani am mers la Gora unde mi-am petrecut restul zilei vizitând orașul și parcul Gora. Era o zi de sărbătoare și toată populația orașului ieșise la plimbare, iar în parcul Gora i-am găsit așteptând cuminți începutul unui concert. M-am întors de acolo cu un alt trenuleț care ba părea că merge înainte, ba înapoi, de nu mai știam în ce direcție ne îndreptăm.

Seara, în Tokyo, m-am simțit ca la final de drum. Unul pe care nici nu visasem cu câțiva ani în urmă că îl voi face, vacanța mea în Japonia.