Vilnius: un aer ușor passé, dealuri verzi molcome, arhitectură barocă sau art nouveau, o atmosferă de oraș ardelenesc, dar și o biserică gotică impresionantă.
Orașul e mai puțin turistic decât suratele sale baltice Tallinn și Riga, păstrându-și astfel aerul tihnit și autentic, fără discrepanțele din Riga sau dichiseala Tallinnului. Mi-a plăcut și Lituania, atât cât am putut vedea din autocar: o țară deluroasă acoperită de păduri frumoase, aproape că nu era locșor fără o pădure sau măcar un crâng acolo, cu cer plumburiu și pășuni pustii, de-a dreptul poetic.
Sumar
Letonia-Lituania
După graniță Letonia-Lituania am avut parte de o oprire ad-hoc pentru controlul pașapoartelor de către niște soldați; eram în spațiul Schengen, dar și la doi pași de mama Rusia și verișorul Belarus, așa că trecerea graniței cu autocarul a presupus și asta. Peste tot vedeam bolovanii vopsiți în alb care împestrițau atât câmpiile letone cât și cele estoniene, fără să reușesc să mă lămuresc la ce foloseau.
Vilnius mi-a plăcut de cum l-am zărit, un oraș deluros, înconjurat de păduri, cu un aer un pic sălbatic, dar fermecător. Urma să stau chiar în centrul vechi, într-un hostel drăguț de pe strada Mikalojaus (influența poloneză e apreciabilă în Lituania, până și limba lor seamănă un pic cu limba poloneză, iar numele proprii sunt deseori ”polish”, cu consoanele acelea imposibil de pronunțat și de scris).
Am zărit multe catedrale și biserici catolice de-a dreptul superbe, unele frumos renovate și strălucind roz în soare, altele în paragină, ascunse prin câte un cotlon verde, prăfuit și liniștit, locașuri în care, printre coloane jupuite și picturi scorojite, îți venea să stai jos și să te gândești la viața ta.
Vilnius are un aer provincial, cu străzi pe care ți-e drag să te plimbi la nesfârșit – m-am trezit urcând pe o astfel de stradă, pe lângă o catedrală pustie și impresionantă, până la un loc de unde aveai o panoramă minunată asupra orașului care se întindea la poalele dealului. Turle albe, case cocoțate pe colinele din jur – nu mi-aș fi imaginat că Vilnius e atât de frumos.
La coborâre am descoperit încă o biserică ce mi-a tăiat răsuflarea: Sfânta Anna, din cărămidă roșie, parcă ruptă dintr-un film gotic de demult. Alături era ”Užupio – res publika”, un cartier al artiștilor care s-a autoproclamat republică autonomă de 1 aprilie, cu o (falsă) poliție de frontieră și tot tacâmul. M-am întors în oraș pe lângă o catedrală catolică – mare, albă, impresionantă, iar pe dealul de alături monumentul cu 3 cruci strălucea în soare.
Seara, la hostel, mi-am făcut loc pe canapeaua din camera de zi, între o fată care se uita la un film și un cuplu care scria cărți poștale pentru cei de acasă: la televizor cineva pusese un DVD cu The Big Lebowski și, deși mai văzusem filmul de vreo două ori, a fost prima dată când am râs cu lacrimi la fiecare scenă.
Toată lumea era ocupată cu câte ceva pe acolo, unii tocmai soseau, alții discutau în bucătărie, unii mai timizi stăteau în vreun colț cu laptopul în brațe – toți avuseserăm o vacanță plină și lungă și toți știam că vacanța asta își trăia ultimele zile.
A doua zi în Vilnius sau începutul sfârșitului
La ora 8 dimineața mi-am lăsat bagajul la hostel și am plecat la gară, să-mi iau bilet pentru Minsk. Planul meu era să plec noaptea spre Minsk și să ajung acolo dimineața devreme, însă doamna de la biroul de bilete internaționale mi-a spulberat repede visul ăsta. Trenul respectiv nu circula în ziua aia; nici trenul dinaintea lui și nici cel care pleca la 7 dimineața din Vilnius. Rămânea doar un tren rapid care pleca la 7 seara și ajungea în 3 ore în capitala Belarusului.
Asta însemna că trebuia să îmi petrec noaptea în Minsk, unde nu-mi aranjasem niciun fel de cazare, și oricum nu erau decât două hosteluri și în rest doar hoteluri pe care nu mi le permiteam. Mi-am luat bilet de tren, că doar nu era să rămân în Lituania, mai ales că viza mea de Belarus era una de tranzit și nu era valabilă decât 48 de ore.
Mai aveam, deci, trei sferturi de zi de pierdut în Vilnius. Înainte de toate voiam să ajung la ”castel” – niște ruine cocoțate pe un deal, lângă catedrala orașului, după care m-am plimbat pe malul râului, am ajuns pe la Užupio, m-am rătăcit pe niște străzi adorabile cu ziduri din cărămidă și am asistat la o manifestație pașnică (10 oameni) în fața președinției.
Vilnius e foarte plăcut pentru plimbări la pas, mai bagi nasul în vreun magazin cu chihlimbar, mai moțăi la soare, te mai întreabă cineva ceva în lituaniană sau în rusă și tu ridici din umeri în engleză, ș.a.m.d. Oamenii mi s-au părut un pic prea serioși parcă, nu se omoară foarte tare cu zâmbitul, în schimb ele, lituanienele, sunt frumoase foc – blonde, slăbuțe, înalte – nu degeaba se învecinează Lituania cu Polonia.
Republica Užupio din Vilnius
Užupio sau Užupis înseamnă literalmente ”de partea cealaltă a râului”, iar cartierul lituanian este de ceva vreme UNESCO World Heritage Site. Îmi imaginasem Užupio ca pe un cartier rupt din anii ’70 ai flower-power-ului atotputernic, cu tineri îmbrăcați colorat, dormind în corturi și fumând hașiș – adică acel clișeu cu care m-am pricopsit din filmele vizionate până acum.
Ajunsă la podul – intrare principală, decorat cu lacăte personalizate și o tăbliță care te avertizează că intri pe teritoriul republicii, am ezitat să mă plimb pe acolo chiar atunci – nu era niciun grănicer care să îmi dea viză de intrare (sic!). Am așteptat să treacă o zi, să mă satur de priveliștile din centrul vechi al Vilniusului (preferatul meu, dintre capitalele baltice) ca să revin acolo.
Nu, n-am găsit o atmosfera de șatră, cum mă temeam eu, nici măcar una excesiv boemă, ci un mini-oraș drăguț și liniștit, cu multe cotloane ascunse, pereți vechi pictați cu graffitti, scări coborând pieptiș spre râul local printr-un labirint de verdeață și case părăsite sau doar părăginite.
Într-una dintre casele acelea liniștite, un ”užupioist” cu simțul umorului a scris constituția țării care prevede, printre altele, că ”o pisică nu este obligată își iubească stăpânul, dar trebuie să îl ajute în vremuri dificile” și ”toată lumea are dreptul de a muri, dar aceasta nu este o obligație”. Enigmatic…
Și uite așa s-a terminat și periplul prin țările baltice – tot ce urma (Minsk, Kiev) urma să mă ducă acasă, înapoi la București, unde vacanța mea se termina fără drept de apel.
Cum ajungi în Vilnius
Am ajuns în Vilnius cu autocarul din Riga, parte dintr-o călătorie mai lungă prin Rusia și țările baltice. Călătoria cu autocarul Ecolines a costat 16.2 Euro.
3 comentarii
Cât alb şi cât roşu! Mi-a plăcut şi mie prin ochii tăi.
Nu prea apar oameni in pozele astea, dar nu ma mir, cred ca cei mai multi sunt la munca in Anglia si Irlanda. 🙂
Orasul pare foarte frumos, intr-adevar, iar fotografiile sunt, ca de obicei, de colectie! 🙂
Oamenii erau si ei pe la treburile lor, nu brambura in vacanta, ca mine 🙂