Trecerea graniței cu Georgia, țeapa turcească și negocierea unui divan în Batumi

După masa am plecat din Trabzon spre Batumi, Georgia, după ce mi-am cheltuit ultimele lire turcești pe biscuiți și alte fleacuri.

Imediat după ce am plecat din otogar mi-am dat seama că o să fie o călătorie cam neplăcută: șoferul avea mania claxonatului, din 2 în 2 minute își claxona cunoscuții întâlniți pe stradă și nu claxona o singură dată, ci de mai multe ori: ring-ring-riiing, ring-ring-riiing și tot așa, de să te apuce pandaliile! Apoi era un autocar mai mic și stăteam înghesuită lângă o tanti planturoasă, wifi-ul nu funcționa, apă nu aveau, etc.

Am plecat pe la 4, dar nu știam exact când o să ajungem la destinație – după câteva ore, exasperată de drumul lung, l-am întrebat pe șofer, prin semne, când vom ajunge în Batumi și mi-a arătat 8 degete, ba nu, 9, nu se putea hotărî. Am dedus că pe la vreo 9 seara vom fi în Batumi – nu era prea grozav, după aventurile avute în Trabzon, dar nici foarte târziu nu era.

În sfârșit, pe la vreo 8 seara am ajuns la granița de la Sarpi: am intrat în primul tunel care era ticsit cu mașini, și imediat după aia în al doilea tunel în care mai mult ne-am târât decât am mers. Pe partea dreaptă staționau TIR-uri într-un șir nesfârșit. La un moment dat șoferul autocarului a deschis ușile și pasagerii au început să coboare și să o ia pe jos spre capătul tunelului. Eu am rămas la locul meu, că trebuia să ajung la Batumi.

Când am ieșit din tunel și am ajuns chiar lângă graniță șoferul a oprit mașina și mi-a spus că trebuie să cobor. Eu, crezând că după ce trec granița mă recuperează pe partea cealaltă, l-am întrebat dacă pot să-mi las bagajul în mașină. „Nu, nu, trebuie să plec.” „Cum adică să plec?!” Am coborât din autocar, dar tot ceream explicații și cum șoferul nu știa engleză a chemat un grănicer. Nici ăsta nu era mai breaz, dar mi-a explicat că dincolo de graniță trebuie să iau un taxi, că autocarul până acolo m-a dus.

Și dintr-o dată am înțeles. Compania de transport nu avusese niciodată intenția să ne ducă până la Batumi, ci doar până la granița cu Georgia și de acolo fiecare se descurca pe cont propriu. Lucrul ăsta se întâmpla la fiecare cursă, cei care făceau drumul des știau cum stă treaba, de aia coborâseră în tunel și o luaseră pe jos! Dar ei erau georgieni, turci, oameni care trăiau prin părțile alea, eu eram din România, nu vorbeam nici rusă, nici georgiană, nu aveam bani georgieni la mine, nu știam nici cât mai e până la Batumi, de fapt nu prea știam nimic! Și eram singură.

Am plecat spre granița turcă și pe drum am intrat în vorbă cu un grup de femei care fuseseră și ele în autocar. Una dintre ele, mai tânără, vorbea engleză și așa am aflat că și ele crezuseră că autocarul le va duce până la Batumi și erau la fel de surprinse ca și mine de ce se întâmplase. Că dacă am fi vrut să continuăm drumul cu autocarul ar fi trebuit să așteptăm 3 ore până trecea prin vamă, așa că lumea prefera să coboare la graniță decât să aștepte. Sarpi este singurul punct de trecere a frontierei dintre Turcia și Georgia, pentru că granița cu Armenia, care e cea mai lungă, este închisă. Toate mașinile, TIR-urile, autocarele pe acolo trec, de unde și haosul de acolo.

Le-am întrebat dacă pot să rămân cu ele până trecem granița și mi-au spus că da. Întâi am trecut granița turcă, o simplă formalitate, apoi am luat-o pe un culoar foarte lung – în stânga erau tot felul de clădiri cu duty-free în care nu am intrat, apoi am ajuns într-o clădire și chiar înainte de granița georgiană am găsit un ghișeu de schimb valutar și m-am oprit bucuroasă acolo și am schimbat 30 de Euro în 56 de lari.

Ei, și iată-mă ajunsă la granița cu Georgia: o clădire modernă cu multe ghișee și cozi de câțiva oameni la fiecare, ca la aeroport. Ofițerul georgian mi-a luat pașaportul, a verificat fiecare foaie în parte, mi-a cerut să mă dau doi pași în spate, mi-a făcut poză, mi-a pus o ștampilă și asta a fost tot, am ajuns în Georgia. În caz că nu știți, nu e nevoie de viză pentru Georgia sau Armenia, au scos-o de câțiva ani.

Dincolo de ghișeele astea era și-un birou de turism plin cu broșuri, dar gol, așa că le-am așteptat pe femeile de care mă lipisem și după aia am ieșit afară. Dacă în clădirea modernă totul era strălucitor și curat, afară era un adevărat haos. Se întunecase și nu se zăreau decât o mulțime de oameni cu bagaje, o marshrutka, niște chioșcuri amărâte și, într-o parte, se vedeau TIR-urile care ieșeau din vamă. Nici urmă de vreun autobuz sau autocar care să ne ducă la Batumi!

Toată lumea își căuta un mijloc de transport, marshrutka mergea în altă parte, femeile cu care eram nu știau nici ele ce să facă, până la urmă doamna care era mai în vârstă și care cred că era mama celor două fete tinere și bunica celei mai mici a zis ceva de un taxi. Au apărut un șofer de taxi și un intermediar și au tot negociat 5 minute bune cu doamna în vârstă. Eu i-am spus Nazilei, fata care vorbea engleză, că împărțim prețul cursei, doamna și cu ăia doi au bătut palma, șoferul le-a înghesuit bagajele în portbagaj și pe noi în mașină, eu am ajuns pe bancheta din spate între cele două fete și fetiță, cu rucsacul meu în brațe, că ăsta nu mai încăpuse în portbagaj. Am plecat spre Batumi.

Granița e la vreo 20 de km de Batumi, iar prețul cursei fusese negociat la 20 de lari, adică aproximativ 10 Euro, o nimica toată. Mașina era o vechitură care se cam zdruncina din încheieturi, dar cine mai făcea mofturi în condițiile alea?! Am aflat că femeile erau, de fapt, din Azerbaidjan, nu din Georgia, cum crezusem eu inițial, și de la Batumi se întorceau acasă în Baku. Nu aveau cazare în Batumi și șoferul avea și sarcina să le găsească un hotel. Naziva l-a întrebat pe șofer de adresa la care trebuia să ajung eu, ăsta nu prea avea habar pe unde era adresa, dar nici o problemă, se va descurca la fața locului.

Nu după multă vreme am ajuns în oraș și taxiul a oprit la un hotel unde doamna mai în vârstă a plecat să vadă camerele, ca să decidă dacă ele vor sta acolo. Cele două fete m-au luat la întrebări: de unde sunt, câți ani am, dacă sunt măritată, dacă nu mi-a frică să călătoresc singură, pe unde am mai fost? Păreau impresionate că eu călătoresc singură și am fost prin atâtea locuri. Nu îmi este frică? Ce să răspund la asta? Nici eu nu mai știam…

Mama lor s-a întors și au hotărât să rămână la hotel, sunt ok să plec mai departe singură cu taxiul? „Da, sigur, nu vă faceți griji.” Mi-am luat la revedere de la ele – au fost foarte amabile cu mine, fără ele m-aș fi descurcat mult mai greu. Am plecat mai departe și după mai multe încercări și întrebări puse unor oameni de pe stradă taximetristul mi-a găsit și mie adresa.

Mai să nu-mi vină să cred că până la urmă totul fusese așa de simplu. Am coborât, spasiva, și m-am dus la hostelul la care aveam cazare. Acolo nimeni la recepție, dar am dat peste o familie de ruși în vacanță: un tătar, nevasta rusoaică și fiica lor. Tătarul vorbea engleză și a sunat-o pe cea care ținea hostelul, o anume Maia, cu care se știa, se pare, destul de bine.

Daaar, surpriză, nu mai aveau camere. „Cum adică, că doar eu am rezervare?!” Alte telefoane, alte discuții… „Nu, nu mai sunt camere.” După 2 minute mă sună însăși Maia care-mi zice la telefon „Booking problem!” și închide.

Mai să mi se facă rău, asta mai lipsea la ce seară avusesem! Am stat și m-am uitat câteva minute în gol, cu gândul că eu de acolo nu plec! Unde să mă duc noaptea, în Batumi, fără nici o rezervare și fără să cunosc orașul?! Ziua ar fi fost altceva, dar noaptea… Tătarul, văzându-mă așa pleoștită, a sunat-o din nou pe Maia care a venit cu soluția că trebuie să-mi fac altă rezervare. Repede m-am conectat la wifi-ul lor, cei doi ruși și-au deschis laptopul și toți trei am început să căutăm o cameră în Batumi pentru noaptea respectivă. Prima disponibilă în căutări era chiar… la hostelul la care eram deja și care nu mai avea camere!

În cele din urmă Maia a sunat din nou: cică ar mai fi ceva, un hostel deschis recent unde era sigur un loc liber. Tătarul îmi spune că trebuie să mergem acolo, dar va trebui să luăm un taxi. Sunt de acord și ieșim în stradă, dar întrebând în jur am aflat că de fapt adresa era foarte aproape și am plecat pe jos, tătarul aproape zburând pe lângă mine.

După vreo două străzi am ajuns la o casă cu o curte și acolo am dat peste două femei: tătarul le-a spus povestea mea și le-a întrebat de camere. „Nu mai sunt camere!” Am rămas praf, ăsta era chiar ghinionul ghinioanelor… Tătarul a luat-o de la capăt, despre cameră, despre Maia, despre rumunska fără cazare, eu mă uitam la ei și nu înțelegeam nimic, în afară de mimică.

Femeia care părea să fie stăpână pe acolo tot repeta că nu mai sunt locuri. „Chiar nu mai e nimic, nimic?” „Nu, nu mai e. ” Tăcere. „Dar eu ce fac în seara asta, că nu pot să dorm pe stradă?” „Nu mai avem locuri, Batumi e plin, sunt foarte mulți turiști.” Tăcere. Întreb dacă nu au un „couch„. „Couch?” mă întreabă tătarul. „Ah, divan!” Și începem să discutăm despre divan.

Da, ar fi un divan, dar femeia nu prea vrea să închirieze divanul. Eu le repet că sunt într-o situație cam disperată, dacă au un divan e perfect. Între timp apare și-un bărbat gras care se așază la o masă, ca un Budha georgian: patronul. Luăm povestea de la capăt, eu am nevoie de cazare, ei n-au camere, dar au un divan.

Femeia mă duce la etaj să-mi arate divanul: o canapea într-un hol. „Este perfect!”, mă extaziez eu, deja în ultimul hal de oboseală și stres. Coborâm și ne așezăm toți la masă. Tăcere. Se pare că de fapt ar mai fi un loc, dar așteaptă pe cineva să se cazeze la 2 dimineața, de asta nu îmi pot oferi nimic. Ok, zic, înțeleg. Iar tăcere. „Dar cu divanul care-i problema?”, întreb eu. „Dar cu divanul care-i problema?” traduce și tătarul. „No problem!”, răspund în cor cei doi georgieni înveseliți!

În sfârșit, cădem de acord să-mi închirieze divanul și dacă nu mai vine turistul așteptat la 2 dimineața să-i iau eu locul. I-am mulțumit tătarului și ne-am despărțit, bietul om a pierdut o oră întreagă cu problemele mele. Tanti patroana m-a condus la etaj, mi-a aranjat patul și măsuța, a scos-o afară dintr-o cameră pe o fată ca să mi-o arate și să mă simt mai în siguranță acolo, și după ce s-a asigurat că sunt bine, a plecat.

Câteva minute mai târziu adormeam instantaneu: ajunsesem în Georgia!

    1. Preturile nu sunt mari, cel putin asa mi s-a parut mie. Nu se compara, oricum, cu preturile din Europa de vest. O sa scriu un articol separat despre bugetul acestei vacante, daca reusesc sa ma urnesc 🙂

  1. Am citit jumatate, apoi mi-am facut o cafea :)) dupa care am citit restul.
    Ce sa zic, in afara faptului ca esti extrem de curajoasa si descurcareata! Descoperi lumea singura, iar mie-mi face placere sa-ti citesc aventurile, sa vad si eu locuri prin care n-am pus piciorul, prin intermediul povestilor tale.

  2. Research research. Plec in Aprilie-Mai in Georgia si Armenia.
    Am de gand sa fac Kutaisi-Tbilisi-Mshketa-cateva zile in zona Kazbegi-Tbilisi-Yerevan-Batumi-kutaisi. Sper ca ajung 9 zile 😀
    In mare parte, vreau ia-ma nene si divansurfing 🙂

    Foarte utile informatiile scrise 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *