Probabil știți că Stalin a fost georgian. S-a născut în Gori, la mică distanță de Tbilisi, unde principala atracție turistică este acum Muzeul lui Stalin, muzeu înființat după moartea lui în 1953 și redeschis după căderea comunismului în 1989.
Gori, Muzeul lui Stalin
După ce m-am întors de la Mtskheta am căutat o marshrutka pentru Gori – am făcut până acolo cam 30 de minute, șoferul conducând ca dementul într-un stil care mi s-a părut caracteristic georgienilor: viteză mare și viraje periculoase la o mașină vai de capul ei. Dar probabil sunt șoferi foarte buni, pentru că la cât de imprudent conduc oamenii ăștia ar fi trebuit să fie pline autostrăzile cu mașini ciocnite. Nu erau.
Apropo, georgienii au șosele foarte bune. Drumuri noi, cu semne de circulație în alfabet georgian și latin, ca să înțeleagă toată lumea. Când am mers spre Gori m-am uitat oarecum uimită la autostrada pe care zburam, în Armenia drumurile mi s-au părut mai proaste.
Gori nu e cine știe ce oraș. Cam plicticos, cu o piață lungă cu un părculeț în mijloc și o clădire pe care inițial am luat-o drept biserică. Dacă ar fi știut Stalin s-ar fi răsucit în mormânt, pentru că „biserica” era, de fapt, muzeul lui. Cum nu părea să fie mare lucru de văzut în Gori (era o mică cetate pe un deal, dar era prea cald ca să urc acolo), m-am dus la muzeu. Sub streașina acestuia se găsea o căsuță bătrânească, mutată de cine știe unde, iar în stânga un vagon de tren. Am dat să vizitez căsuța și mi s-a spus că face parte din muzeu și trebuie să iau bilet din interiorul clădirii.
Mi-am cumpărat un bilet în care era inclusă și vizitarea trenului și am așteptat să se întoarcă ghidul care se ocupa de vorbitorii de limba engleză. Eram doar eu și un cuplu ucrainean, care nu știu de ce nu se lipiseră de grupul rușilor – poate ca o dezaprobare față de tot ce se întâmpla în țara lor. Ghida chiar i-a întrebat: „Aren’t you afraid?” (să călătorească sau să trăiască în Ucraina acelor zile), și ei au răspuns zâmbind că nu. Ucraineanul știa chiar câte ceva despre regele Mihai și m-am simțit un pic rușinată că eu nu știam prea multe despre țara lor.
Am pornit să vizităm muzeul. Domnișoara care ne-a luat în primire ne-a povestit o grămadă de lucruri, dar…totul foarte repede. Aș fi vrut să stau mai mult la unele fotografii, să înțeleg mai pe îndelete ceea ce vedeam, dar probabil că ea avea un program de respectat. Ca o paranteză, primul obiect din muzeu pe care ni l-a prezentat a fost un tablou al unui român: un tablou realizat din foițe aurii de tutun al unui oarecare Costache, tablou făcut cadou lui Stalin din partea României (Stalin fuma trabuc, de aici ideea de a face un tablou din foițe de tutun). Când a zis că tabloul e din România i-am menționat că și eu sunt de acolo și mi-a promis să-mi arate încă un cadou de la noi pentru Stalin (ceva mai puțin interesant, am și uitat ce era) și, la un moment dat, vorbind despre vizitatorii muzeului (destul de mulți, se pare), s-a mirat că sunt atât de puțini turiști de la noi din țară, doar câțiva de-a lungul anilor.
În caz că vă gândiți că e o oroare să menții și în ziua de azi un muzeu dedicat unui dictator, mie mi s-a părut binevenit. Nu mai e vorba de cultul personalității acolo, ci de a cunoaște o parte a istoriei, de a ți-o asuma, nu s-o treci sub tăcere cum facem noi. Muzeul Comunismului în România? Poate că nu va exista niciodată, iar copiii și nepoții noștri vor crede că cei 45 de ani de comunism nici n-au existat, sunt o vagă iluzie.
Muzeul prezintă viața lui Stalin în ordine cronologică: tinerețea lui revoluționară după ce a fost dat afară de la seminarul ortodox (voia să se facă preot, culmea ironiei), portretele lui din tinerețe (fusese un bărbat foarte chipeș), anii de detenție și evadările lui (a avut o viață foarte aventuroasă), apoi anii în care a fost liderul sovietelor, până la moartea lui din 1953, care nu se știe nici astăzi dacă a fost o moarte „bună” sau una provocată. Orice ai zice, a fost o personalitate – una malefică în niște vremuri malefice. Ar fi putut fi oare un conducător mai bun, în loc să devină sinistrul Stalin? Cine poate ști…
După muzeu am vizitat căsuța în care s-a născut Stalin: sunt doar două cămăruțe mobilate modest cam ca la Muzeul Satului de la noi. Mai interesant este vagonul, care a fost vagonul personal al dictatorului: avea acolo tot ce îi trebuia, chiar și aer condiționat care la vremea aia era o raritate.
Cum se făcuse deja târziu nu am mai stat foarte mult prin Gori, am agățat o marshrutka din mers (habar n-aveam unde e autogara în Gori) și m-am întors în Tbilisi.
Cum se ajunge acolo: cu marshrutka din Tbilisi, un bilet costă 3 lari.
Vizitare: biletul de intrare la muzeu costă 15 lari.
în ultima carte citită, în Moscova, cu Moscova și tangențial și despre Stalin, era un detaliu fin care mi-a atras atenția: soția lui s-a sinucis. Mă întreb și azi de ce, pe unde o fi ascunsă povestea asta în istorie.