Fotograful curții regale

Am aflat de Fotograful curții regale de la o cititoare care a recomandat-o călduros și nu mi-a părut rău că m-am lăsat influențată: chiar dacă pentru mine nu a fost cea mai bună carte din ultima perioadă, e genul de poveste odihnitoare pe care nu o mai poți lăsa din mână, o dată ce te-a captivat.

Adevărul e că la început am strâmbat de câteva ori din nas: există o oarecare doză de idealizare a perioadei expusă în carte (sfârșitul secolului XIX), când totul era mai adevărat, mai curat și mai demn. Personajele sunt perfecte, chiar și în imperfecțiunile lor, fiecare-și știe locul lui, tradiția e respectată cu sfințenie, mahalaua e un loc pitoresc în care aproape că vrei să te muți pe loc, chit că e noroi și sărăcie peste tot ș.a.m.d.

Dacă autoarea ar fi continuat să ne povestească viețile lor impecabile, zău că m-aș fi plictisit: povestea e salvată de refuzul vieții de a le oferi celor doi bucuria mult așteptată a unor copii. Această durere îi face mai umani, transformându-i din personaje înghețate în timp în ființe vii care îți rămân în amintire.

Dar chiar și pe linia asta autoarea este foarte precaută, cei doi soți au atâta grijă să nu supere reciproc, totul e tratat cu atâta curtoazie încât mi s-au părut, de multe ori, falși. Oamenii reali nu sunt chiar așa, mai au scăpări, sentimentele sunt mai amestecate decât ne place nouă să credem.

Habar n-am dacă fotograful din carte a existat sau nu și nici măcar nu contează: e o ocazie de a te cufunda într-o epocă care a apus și a-ți reaminti de unele personaje reale din istorie, dar și de anumite obiceiuri care au dispărut de tot, precum sacagiul care aducea apă proaspătă dimineața.

Poate unii dintre voi aveți pe acasă fotografii de pe vremuri ale bunicilor sau străbunicilor – eu am, sunt niște copii moderne ale unor fotografii mai vechi, le-am păstrat pentru că sunt frumoase și spun foarte multe despre noi. Există o diferență între felul în care oamenii priveau fotografia atunci (=o ceremonie, imortalizarea unui moment important din viață) și felul în care o privim acum (= clipa fugară care trebuie împărtășită instantaneu cu ceilalți).

Dacă sunteți un pic nostalgici după trecut și vă place atmosfera de altădată, vă va plăcea și cartea aceasta: fiecare capitol este o poveste într-o poveste, ca un cadru furat timpului și redat cititorilor. Îmi doresc să dau cartea mai departe – dacă sunteți interesat(ă) să o citiți, lăsați un comentariu pe blog până pe 14 mai inclusiv. Duminică va fi tragerea la sorți.