Florența, cu lumini și umbre

A doua oară la Florența

Florența e unul din orașele acelea care arată bine în orice anotimp, însă la a doua vizită nu a mai avut impactul de acum câțiva ani asupra mea. A lipsit factorul „noutate”, în care îți vine să spui „wow!” când ajungi în Piazza della Signoria și vezi toate statuile (copii, e drept), înșirate lângă Palazzo Vecchio. L-am judecat cu ochii critic și l-am comparat cu tot ce-am văzut până acum, în loc să îl văd așa cum e: un oraș ca o operă de artă.

Piazzale Michelangelo

Toamna, în Florența, nu e la fel ca la noi, a fost mult verde, spre dezamăgirea mea, căci visam la pomi desfrunziți și multe nuanțe de galben. La sfârșit de octombrie și început de noiembrie zilele aveau 17-19 grade, destul de călduț, dar un pic prea vântos pentru mine.

În afară de Piazza della Signoria, care e chiar „centrul” Centrului Istoric, mai e un loc de neratat în Florența: Piazzale Michelangelo, de unde se vede tot orașul. E un loc celebru, dar puțin mai departe de centru, iar recomandarea cea mai des întâlnită e să mergi acolo seara, să vezi luminile orașului.

Nu mi-a părut rău că noi am fost ziua, vederea mi s-a părut și mai frumoasă. Alături (o idee mai la deal) se găsește Abația San Miniato al Monte, cu un interior care îmi place mai mult decât cel al Domului și un aer mai liniștit decât Piazzale Michelangelo, unde sunt mulți vânzători de suveniruri și multe tarabe chicioase.

De la Ponte Vecchio la Palazzo Pitti & Grădinile Boboli

De la Piazzale Michelangelo, mergând pe aceeași parte a râului Arno, în direcția Ponte Vecchio, se ajunge la Palazzo Pitti & Grădinile Boboli – mie numele de Pitti îmi reamintește de… Hannibal Lecter și Florența lui lugubră 😊

Există chiar un traseu prin Florența care celebrează locurile din film: Via dei Bardi, Palazzo Capponi, Loggia del Mercato Nuovo, Via dei Serragli, Piazza Tasso, Via Villani și Piazza Bellosguardo. Iar dacă vi se face foame puteți urma sfaturile gastronomice ale lui Hannibal: „liver with fava beans, accompanied by an excellent Chianti.” Dacă nu, există paste, friptură florentină, înghețată și… desigur, Chianti.

Există două tipuri de bilete pentru Palazzo Pitti: unul cu de toate și unul doar pentru Boboli și niște muzee mai plictisitoare. Boboli e mai interesantă vara – când am fost eu acum câțiva ani încă se mai putea sta pe marginea zidului din Grădina cu trandafiri, cea din vârful dealului, acum era încercuită cu sârmă, că era pericol de prăbușire.

A fost o altă mică dezamăgire să văd că nu mai e totul așa cum îmi aminteam eu, că acum x ani mă cocoțasem pe zidul ăla și nu mă mai puteam sătura de peisajul din jurul meu, iar acum mă împiedicam de o sârmă.

Galeriile Uffizi

La Galeriile Uffizi în prima duminică din fiecare lună intrarea este liberă. Noi am prins o astfel de duminică, partea mai puțin plăcută e că am stat la coadă o oră (anunțul muzeului menționa chiar două ore!), pentru că la intrarea în muzeu se face o verificare ca la aeroport (și la Vatican e la fel).

Uffizi e unul din muzeele celebre ale lumii, dar având multă pictură veche, majoritar religioasă sau portrete ale unor ștabi de pe vremuri, e destul de departe de preferințele mele de acum. Sunt două tablouri superbe de Botticelli, imense și spectaculoase, care aduc o gură de aer proaspăt printre toți Criștii și toate Madonele de acolo, dar ca muzeu mi-a plăcut mai mult vizita de sâmbăta trecută la Muzeul Zambaccian și descoperirea unor tablouri de Matisse într-o cămăruță, decât plimbarea cam obositoare din Uffizi.

Florența: parcă am vizitat-o, parcă ba. A fost prea scurtă vacanța și n-am știut să mă bucur de ea. Îmi amintesc unele lucruri ca prin vis, cum m-am (ne-am) rătăcit în drum spre hotel și nu înțelegeam unde am greșit drumul (erau, de fapt, două stații de autobuz cu același nume de stradă, una după alta), îmi amintesc de un nene care își citea tacticos ziarul pe malul râului Arno, la o cafenea inexistentă și pustie, de cum se zărea Domul din vârful unui deal, printre crengile unor copaci desfrunziți, și cum am alergat în jurul Gării Santa Maria Novella în două rânduri, seara, disperată de fiecare dată că nu găsesc nimic, dar chiar nimic-nimic.

Nu, vacanțele nu sunt lucruri perfecte cu momente Kodak cu care să te fălești apoi pe Facebook. Sunt bucăți de viață, cu lumini și umbre, la fel ca noi.