Una din cele mai bune cărți citite în ultimii ani a fost cartea lui Victor Frankl, Omul în căutarea sensului vieții. Frankl, un supraviețuitor al lagărelor naziste, a pus bazele logoterapiei și a scris această carte în care povestește cum poți rămâne întreg la minte și stăpân pe destinul tău chiar și atunci când, aparent, nu mai ai nicio libertate.
Pentru el ceea ce contează cu adevărat este ”nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce viața așteaptă de la noi. Trebuia să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieții și, în schimb, să ne gândim că noi înșine eram întrebați asta de către viață – zi de zi și ceas de ceas.”
Mi-am amintit de Frankl citind Femei singure pentru că, spre deosebire de omul care a dat un sens vieții sale, în cumplită captivitate fiind și cu un risc uriaș de a fi ucis în fiecare zi, personajele din cartea lui Pavese sunt într-o situație diametral opusă: femei tinere, frumoase, înstărite, cărora viața le-a oferit totul pe tavă, dar care eșuează în a da un sens vieții lor. De asta sunt singure, nu pentru că le-ar lipsi bărbații. Ele sunt singure chiar și când își împărtășesc ceva, pentru că nici măcar prietenia lor nu le poate salva de acest gol pe care îl populează forțat cu nimicuri.
Momina, Rosetta și Mariella se împrietenesc cu Clelia, o femeie care a pornit de jos și, prin muncă, a ajuns aproape la nivelul lor (dar nu chiar acolo). Povestea se desfășoară în Torino, cu chermeze, plimbări și plictiseli de oameni avuți. Rosetta, care la începutul cărții are o tentativă de suicid pe care nu o poate explica, suferă de ceva mai multă sensibilitate decât celelalte fete și realizează capcana în care se găsește: o viață fără sens, în care fiecare zi fără sens e urmată de o alta, la fel de lipsită de sens. E o singurătate în mijlocul unei gălăgii vesele, în care solitudinea pe care și-o dorește – libertatea de a fi doar cu sine – este imposibilă.
Cartea lui Pavese, alergând ușor de colo-colo printre dialoguri și personaje, nu ne oferă vreun răspuns. Răspunsul și-l găsește fiecare.
Nu poți iubi pe cineva mai mult decât pe tine însuți. Cine nu se salvează singur nu e salvat de nimeni.
Cine face copii, a spus fixând paharul, acceptă viața. Tu accepți viața?
Ce vrei să-ți iau? A întreba Momina. N-ai ce lua din viață, și așa viața asta e nimic.
Se vând dacă se duc la birou, i-am răspuns Rosettei, sunt atâtea feluri de-a te vinde. Nu știu care e cel mai inutil.
Viața e lungă, i-am spus. Lumea n-au făcut-o îndrăgostiții. În fiecare dimineață începe o altă zi.
Noi sunt ceilalți, am spus privind-o pe Rosetta. E de ajuns să nu te preocupi de ceilalți, să-i ții la distanță și atunci viața devine un lucru posibil.
