Fallas de Valencia: fiesta valenciană pentru piromani

La mijlocul lunii martie, dacă vă găsiți în Spania, dați o fugă până la Valencia: între 15 și 19 martie valencienii îl sărbătoresc pe sfântul Iosif printr-o serie de procesiuni și parade care culminează în ultima zi cu incendierea fallas, construcții uriașe din carton presat.

Orașul artelor și științelor

După ce am aterizat și ne-am urcat în metrou (minunată invenție care te duce în câteva minute de la aeroport până în celălalt capăt al orașului, dar, atenție, biletul de metrou este valabil doar 90 de minute, așa că nu faceți ca noi care ne-am luat și bilet de întoarcere pe care, ulterior, a trebuit să îl aruncăm la gunoi) ne-am dus să vizităm orașul artelor și științelor, în limba lui Cervantes La Ciudad de las Artes y de las Ciencias.

Complexul era în apropierea hotelului nostru așa că am luat-o pe jos – lihnite de foame cum eram după cele 3 ore de zbor, speram să găsim și ceva de mâncare specific Valenciei. Nu am găsit, așa că am ajuns să mâncăm la o shaormerie unde mi s-a pregătit cel mai vegetarian falafel cu putință, cu foarte multă varză, adică.

Și tot despre mâncare – pentru că nu aveam și micul dejun inclus în prețul camerei de hotel am comandat într-o cafenea ceea ce arăta în fotografia din meniu ca o baghetă cu jambon – și asta și era, doar că dimensiunile erau liliputane, cam cât un deget mijlociu. Noroc că există MacDonalds… n-aș fi crezut că ajung să spun asta.

În schimb fructele sunt ieftine (sau mi s-au părut că sunt), portocalele cresc și în copac, în parc, și sunt mâncate, în general, de păsări, în rest oferta culinară mi s-a părut modestă. Există peste tot tarabe care vând “churros” și variante ale dânsului, adică niște gogoși îmbibate de ulei, churros fiind niște chestii lungi ca niște șireturi uitate în ulei încins și apoi tăvălite prin zahăr – foarte sănătos, mie mi s-a făcut poftă și apoi mi s-a făcut rău de la verii lui churros, “buennos”, parcă.

În Valencia nu prea găsești nimic sărat de ronțăit: au castane dulci, alune caramelizate, semințe de floarea soarelui decojite, tot dulci, evident. A – valencienii sunt niște semințonagii cum n-am văzut până acum: toată lumea cu punga cu semințe de floarea soarelui în mână, aruncând cojile pe jos cu atâta dezinvoltură încât m-am speriat; orașul e destul de curat, însă orășenii mănâncă deosebit de murdar, cu mâncare și ambalaje aruncate pe jos, în restaurant sau pe stradă, și nimeni nu se supără – așa-i la ei, probabil. Dar destul cu mâncarea, că prea am divagat de la artă & știință…

Acest “ciudad” este un complex arhitectonic futurist format din: Hemisfericul (cu un cinema IMAX în interior și proiecții 3D unde aveai de ales între un film despre mumii și unul despre universul acvatic), Umbracle (de la “umbră”, adică un umbrar cu palmieri), Muzeul de Știință Príncipe Felipe, Oceanográficul și Palatul Artelor Reina Sofía. Te simți proiectat într-un film SF, cu clădiri albe și apă în care se oglindește albastru cerul.

În orice caz complexul, realizat de către arhitectul Santiago Calatrava I Félix Candela (Santi, pentru prieteni), e destul de impresionant – păcat că nu-i pe malul mării. Există ceva similar și în Lisabona, dar pe malul râului Tejo, cu un teleferic cu care te poți fâțâi dintr-o parte în alta ca să poți admira panorama, ar fi mers așa ceva și aici. Iar Oceanográfico portughez chiar merită vizitat.

Am plecat spre Valencia fără să îmi fac prea multe iluzii în ceea ce privește frumusețea orașului. Știam, desigur, că e câte ceva de vizitat, ca de altfel în oricare loc de pe această planetă, dar fără prea multe obiective turistice majore în minte. Exceptând Orașul Artelor și Științelor de care am vorbit data trecută, nu există decât obiective minore, însă Valencia (ori, mai bine zis, centrul său vechi) este un obiectiv turistic în sine.

La Ciutat Vella este delimitat pe două laturi de albia secată a râului Turia – albie în care s-au amenajat parcuri și o mulțime de terenuri de sport pe deasupra cărora se poate trece dintr-o parte în alta a orașului pe poduri frumoase, fie vechi, din piatră, fie moderne, arcuite ca niște păsări ce își iau zborul.

Valencia mi s-a părut un oraș în care este minunat să trăiești: multă verdeață, foarte, foarte multe terenuri de sport chiar în inima sa, Marea Mediterană la un capăt, trafic redus, climă temperată, vegetație mediteraneeană cu mulți palmieri, portocali și arbori cu țepi de trandafiri, trunchi de baobab și nume necunoscut, un centru vechi și bine conservat și tradiții păstrate cu grijă.

Ofrenda De Flores a La Virgen De Los Desamparados

În după-amiaza zilelor de 17 și 18 martie localnicii (atât femei, cât și bărbați și copii) pornesc pe străzile orașului cu flori sau prunci în brațe să ducă ofrande Sfintei celor părăsiți, îmbrăcați în costume tradiționale fastuoase și acompaniați de fanfare. Procesiunile sunt fascinante, costumele extraordinar de bogate și frumoase – de la mic la mare toată lumea este prezentă pe străzi, care devin brusc neîncăpătoare.

Pocnitoreală / La Mascletà

Valencienii au o adevărată pasiune pentru pocnitori: nu am auzit atâtea bubuituri de o asemenea intensitate niciodată, așa că de câteva ori ne-am făcut de rușine umblând cu mâinile la urechi, primind huiduielile de rigoare de la aruncătorii de pocnitori. În comparație cu duduiturile valenciene de oraș aflat sub bombardament, revelioanele românești sunt, din punctul ăsta de vedere, niște fâsâituri penibile.

Cât am stat în Valencia se puteau auzi pocnitori peste tot, oriunde ai fi mers, puteai vedea părinți învățându-și copiii de 3 ani cum să aprindă și să arunce pocnitoarea și fetițe în cărucior aruncând mini-pocnitori care scoteau și ele 2-3 scântei la impactul cu trotuarul (nu exagerez, copiii ăia încă mai aveau suzeta la ei), dar și spații de mărimea unui teren de fotbal împânzite cu o rețea densă de sfori pe care stăteau spânzurate bombițe mici și colorate pregătite pentru mascleta. Mascleta se ține la ora 14 înaintea sărbătorilor, dar și înaintea arderii statuilor falla. Este un obicei specific Valenciei în care protagonistul principal nu mai este lumina sau culoarea, ca la artificii, ci zgomotul însuși. Un concert al exploziilor.

Cum se petrec lucrurile?

Fiecare cartier din Valencia are o falla a sa, adică o construcție din carton presat ce reprezintă o temă anume; în general au câțiva metri înălțime, dar unele, cum era cea din Plaza del Ayuntamiento, au înălțimea unor clădiri. Se aleg premianții, au loc procesiuni ale localnicilor îmbrăcați în costume tradiționale ce mărșăluiesc pe străzi cu flori sau prunci în brațe.

Pe 19 martie, de Sf. Iosif, pe la miezul nopții sosesc pompierii. Incendierea statuilor începe cu o mascleta – adică un concert de pocnitori care durează 5-10 minute, destul cât să îți spargă timpanele. Falla este stropită din belșug cu benzină, iar clădirile din jur cu multă apă. Apoi cineva aprinde pocnitorile legate de falla și jocul de artificii cuprinde întreaga construcție, provocând incendiul.

Focul

Ne-am dus până la Valencia ca să vedem ”crema / the burning”, momentul culminant al sărbătorii Fallas și era cât pe ce să îl ratăm. După 2 zile de plimbări prin oraș, de admirat procesiunile cu localnicii îmbrăcați în costume care îți luau ochii și ascultat concertele de pocnitori care îți spărgeau urechile, după parada focului din seara zilei de 19 martie din care nu am văzut mai nimic din pricina capetelor prea multe care blocau vederea, a sosit și clipa mult așteptată.

Teoretic prima falla trebuia incendiată la ora 10 seara, dar nu știam exact unde, așa că pe la ora 8 seara am ochit o masă la o cafenea din Plaza del Ayuntamiento și am început să așteptăm. Într-un frig groaznic pentru un oraș cu climă mediteraneeană în care înfloriseră deja copacii, am înghețat bocnă.

După încă două ore nu se întâmplase nimic, în afară de o alarmă falsă care a pus toata piața pe jar (la figurat, căci la propriu nu fusese decât un foarte mic incendiu la baza statuilor, urmat de venirea ambulanței și încă 2 ore de așteptare nesfârșit de lungi). La miezul nopții am renunțat oficial, cu ceva regret că am bătut atâta drum degeaba. În drum spre hotel, însă, am avut noroc: de pe drum am zărit o falla arzând și încă una care aștepta să fie incendiată. Victorie!

Neptu – ultima stație la Marea Mediterană

Ca să ajungi la Marea Mediterană trebuie să mergi până în stația Neptu: nisip fin și cărămiziu, palmieri adormiți, mare încețoșată, portul, eu, noi, tu, cel care doarme cu fața în jos pe plaja pustie, pescărușii, marea, marea…