Visele sunt pentru oamenii care își fac timp pentru ele. Pentru cei care au poftă de viață și pentru cei care cred în ei înșiși. Pentru oamenii tineri, dar și pentru cei mai bătrâni. Pentru cei care nu și-au irosit toate iluziile, ba chiar mai au puterea să-și construiască altele noi.
Un vis nu e nimic, e doar o idee, dar una care poate transforma realitatea, te scoate din casă, te pune pe drumuri, te aduce acolo unde îți dorești și te pune față în față cu visul transformat în realitate. Pentru unii îndeplinirea unui vis este o cruntă dezamăgire, pentru alții este așa cum s-au așteptat sau poate chiar mai bine.
Plaja din ”Mogador”
Sunt vreo doi ani de când am văzut prima fotografie cu orașul ăsta și mi-am dorit să ajung aici. Essaouira este un oraș marocan de pe țărmul Atlanticului, unul relaxat, primitor și tolerant, care a văzut deja mulți turiști străini și trăiește, în mare parte, de pe urma lor.
Atmosfera e flower-power, te duci acolo pentru odihnă și plajă, pentru surf, pentru leneveală. Sunt câteva legende care nu sunt susținute de realitate, despre Jimmy Hendrix și cântecul lui ”Castles Made of Sand” care ar fi fost scris după ce a vizitat Essaouira, deși cântecul fusese înregistrat cu doi ani mai devreme, despre numele orașului care ar însemna ”well design”, deși e mai probabil să aibă legătură cu ”souira”, fortăreață.
Essaouira s-a numit în trecut Mogador, nume dat de portughezi și care pare rupt din Lord of the rings, doar că nu e nimic sumbru în Essaouira, e lumină multă, plaja e nesfârșită și nisipul e foarte fin.
Se spune că în Essaouira bate vântul de te zăpăcește, dar când am fost eu nu bătea mai deloc. În ianuarie apa era cam rece pentru înotat, dar erau câțiva curajoși care făceau baie sau surfing chiar și așa. Nu era foarte multă lume pe plajă, doar câteva grupuri de occidentali în costume de baie și marocani care se plimbau îmbrăcați – am umblat pe plaja aia kilometri și aș fi mers, dacă nu s-ar fi înserat.
Portul din orașul vechi
A doua zi dimineața m-am dus să văd portul. Orașul vechi din Eassaouira este, de fapt, o mică fortăreață înconjurată de ziduri înalte care a fost construită de Théodore Cornut, inspirat de fortăreața din Saint-Malo. În afara zidurilor ei există portul – vechiul port de sclavi transformat într-unul în care se face comerț cu pește, un loc animat, care pute îngrozitor și unde e un du-te-vino continuu de dimineața până seara.
E de mers acolo în prima parte a zilei, nu neapărat cu noaptea în cap, dar în jur de 10-11, când se întorc bărcile și vasele din larg, iar fluxul le permite pescarilor să ajungă aproape de dig. Chiar la intrarea în port un grup de pescari curăță fructele de mare chirciți pe niște stânci, în timp ce pescărușii le dau târcoale, iar turiștii țăcăne de zor cu aparatele foto.
În spate este Essaouira cu zidurile ei înalte și albe, în față este portul urât mirositor. O dată ce intri acolo începe nebunia: marocani cărând lăzi cu pește, camioane care se strecoară în locul îngust, bărci care descarcă containere zemuinde, negocieri repezite, pescăruși și pisici flămânzi.
Cu toate astea nimeni nu se uită urât la tine că le stai în drum și îi încurci. Ești liber să o faci, să te urci pe parapet ca să admiri vasele de sus, să fotografiezi pisicile care își fac siesta pe câte o barcă întoarsă invers, să intri în vorbă cu localnicii și să primești recomandări pentru masa de prânz (neapărat să te întorci în port pentru pește prăjit, ”programul” începe după 12). Seara am revenit acolo, dar nu mai era la fel.
M-a găsit Abdulah care mi-a făcut turul de onoare, mi-a explicat că bărcile pescuiesc fiecare feluri diferite de pește, că unii pescari pleacă pe apă cu noaptea în cap, alții stau 2-3 zile acolo și tot așa. Abdulah mi-a arătat cuștile pentru rechini, plasele pentru pește și a rămas convins până la final că sunt din Slovenia, pentru că Romania sound like Slovenia. ”Give something to Abdulah,” mi-a zis la final – nu mai știu cât i-am dat, dar și-a meritat bănuții.
Fortăreața
Dacă într-o parte a orașului plaja e fină și valurile lente, în cealaltă oceanul e zbuciumat și plin de stânci. M-am dus să văd fortăreața și tunurile înșirate de-a lungul ei și totul mi-a amintit atât de bine de Saint-Malo încât mi se părea că orașul francez e colea, nu pe alt continent.
Cimitirul creștin
La întoarcere m-am oprit în micul cimitir creștin al orașului unde printre morminte se plimba alene o broască țestoasă. Locul e pustiu și rupt dintr-un alt secol, singurii vizitatorii fiind cei câțiva turiști care nimeresc pe acolo accidental, un loc îngrijit în care osemintele portugheze sau engleze conviețuiesc în pace la mică distanță de cele din cimitirul musulman, care-i peste drum.
Între ziduri
Mult mai multă viață este între zidurile orașului. Străduțele înguste sunt ticsite cu magazine care vând obiecte de artizanat: din ceramică, din piele, din lemn de tuia, textile, covoare, ulei de argan, condimente și altele asemenea. E plin, în special, de obiecte din tuia, un arbust care e pe cale de dispariție, dar care prelucrat arată minunat, lucios, cu diverse inserții colorate.
Sunt multe magazine care vând ulei de argan, un arbust nu prea înalt în care caprele se cațără pe ramuri ca niște vrăbioi și din ale cărui fructe se scoate un ulei auriu și foarte bun. În Maroc arganul e o afacere prosperă organizată sub formă de cooperative în care lucrează, în general, femei. Pe una din străzile mai largi din orașul vechi este o piață în care, în afară de carne și pește, găsești tarabe pline cu căpșuni, cu mentă și alte ierburi proaspete și multe-multe trufandale.
Seara apa oceanului se retrage de lângă ziduri și poți coborî printre stânci, pescărușii sătui se uită la tine fără frică, iar localnicii se întorc acasă cu câte o plasă plină cu pește. Traiul e modest în Essaouira pentru cei care trăiesc acolo, dar viața e bună și îngăduitoare: ai soare și ocean și pește și o nesfârșită frumusețe. Ce altceva ți-ar mai trebui?
