În timpul domniei lui Man Singh I, primul maharaja din Amer, elefantul acestuia Boro’Drur a fost înnobilat ca regele elefanților. Boro’Drur era un elefant masiv și mai în vârstă, cu urechi pătate cu alb și ochi mici și inteligenți. Man Singh îl iubea pentru înțelepciunea și răbdarea sa, iar Boro’Drur era cu totul dedicat stăpânului său.
Avea, însă, un mare defect: îi plăcea foarte tare muzica și de fiecare dată când auzea tobele bătând începea să se plimbe în jurul fortului din Amer, fâlfâindu-și urechile delicate și tropăind de plăcere. Cum muzica nu se oprea niciodată la curtea rajului, Man Singh s-a văzut nevoit să își ia muzicienii cu el în fiecare expediție în afara orașului. Boro’Drur era foarte exigent când era vorbă de muzică și nu accepta decât cele mai frumoase sunete pentru urechile sale, astfel încât să cânți pentru regele elefanților Boro’Drur era cea mai înaltă onoare pentru un muzicant al acelor vremuri.
Sumar
Rajasthan
(Povestea lui Boro’Drur este în întregime fictivă și habar nu am dacă Man Singh a avut un elefant preferat sau dacă acesta asculta muzică, însă îmi plac foarte mult elefanții.)
Am plecat din Agra cu trenul, dis de dimineață, dar în loc să mergem întins spre Jaipur, am luat-o pe o rută ocolitoare de cinci ore în loc de două (yey!).
Aveam loc la un vagon de dormit, ceea ce era de înțeles având în vedere că era 7 dimineața, iar aerul condiționat era dat atât de tare, încât a trebuit să îmi pun o haină pe mine și s-o închei până în gât. Curând au început să se perinde băiatul cu chai și alți vânzători de diverse. Chaiul era bun și aromat și venea la pahare de plastic, singura bucurie în acel peisaj monoton punctat de o grămadă de gări mici care nu interesau pe nimeni.
În sfârșit, după cinci ore – Jaipur! Am ieșit din gară cu nerăbdare și imediat am fost luată în primire de un șofer de ricșă insistent. De obicei nu acceptam ofertele lor, însă de data asta mi-am zis să îi dau o șansă și l-am întrebat cât vrea să mă ducă până la hotel. A luat foaia, s-a uitat la adresă și mi-a spus, foarte serios: ”Bazar closed, nobody can enter, fighting!”
Citisem despre metodele de escrocare a turiștilor prin care acestora li se spune că un anume hotel este închis și sunt duși la un alt hotel cu care șoferii de taxi au o înțelegere ca să primească un comision, așa că m-a enervat că băiatul ăsta din Jaipur mă crede atât de naivă încât să cred poveștile cu ”bazar closed” și ”fighting”. M-am uitat la el și am strigat ”What do you think, I’m coming from the moon?!…Fighting…”, după care am plecat val-vârtej, mi-am ales o ricșă, am negociat prețul și i-am cerut să mă ducă în bazar.
S-a dovedit mai târziu că șmecherașul care îmi spusese că bazarul e închis și că erau ”fighting” avea dreptate în proporție de 90%: cu doar câteva zile înainte un bărbat fusese ucis după ce un grup de localnici atacaseră o secție de poliție în urma unui pretins atac al unui polițist asupra unui cuplu musulman. Mulțimea a atacat secția de poliție și a incendiat cinci mașini, iar polițiștii au ripostat cu gaze lacrimogene și, când situația a scăpat de sub control, au deschis focul, ucigând pe unul dintre atacatori.
Ca urmare a acestor violențe, zona bazarului din Jaipur (care e centrul orașului, eu am stat la mică distanță de Hawa Mahal) era închisă în fiecare seară după ora șapte, toate magazinele se închideau și nu aveai voie să umbli pe afară până dimineața. Proprietarul hotelului mi-a spus zâmbind că trebuie să ajung înapoi la hotel până la șapte seară, pentru că de la șapte este ”curfew” și nu mă mai poate primi (smile inserted).
Jaipur e un oraș fabulos și mult mai frumos decât altele vizitate în India, nu neapărat pentru că ar avea cele mai frumoase palate (și Agra are), ci pentru că, spre deosebire de alte locuri, Jaipur e vizitabil și în afara gardurilor palatelor, te poți plimba pe stradă prin haosul din bazar și este o plăcere să te plimbi, chiar dacă ești agasat non-stop de către vânzătorii din magazine.
E un oraș rupt din O mie și una de nopți, în care ultimul maharaja trăiește în palatul său, negustorii vând absolut orice, iar strada este vie, animată și zgomotoasă, fără urâțenia omniprezentă din alte orașe. Probabil e și o chestiune de gust, mie Jaipur mi-a plăcut, altora probabil li s-a părut obositor.
În nici un alt oraș nu se face comerț ca acolo, iar vânzătorii trag de tine non-stop, dar o fac zâmbind, știu că te agasează, dar știu și că trebuie să o facă, așa că te preiau din doi în doi metri, îți prezintă în câteva secunde marfa lor și dacă ești interesat te poți opri sau nu. În Jaipur poți cumpăra în principal textile, obiecte brodate cu mărgele (poșete, portofele), obiecte din piele. Multe sunt de calitate incertă, dar au și produse bune, trebuie să te uiți bine pentru că e ușor să te păcălești.
Hawa Mahal (Palatul Vânturilor)
Eram, deci, în Jaipur, dar accesul la internet îmi adusese și o veste proastă și am plecat destul de morocănoasă să mă plimb. Hawa Mahal e doar o fațadă, chiar dacă una interesantă – după ce am admirat-o câteva minute din stradă și am refuzat, cam abrupt, invitația de a urca într-o cafenea cu vedere spre palat, am căutat intrarea, pentru a vizita și interiorul.
Intrarea era destul de bine ascunsă într-o curte aflată la ceva distanță, a trebuit să ocolesc până să o găsesc. Am cumpărat un bilet combinat (1000 rupii), care îmi dădea acces și la fortul din Amer și la alte muzee. Deși nu e mare lucru de văzut în Hawa Mahal (nu au mobilă în interior, sunt doar ziduri goale), clădirea e ca o casă de păpuși, cu multe ferestre mici și o vedere frumoasă de pe acoperiș.
În intersecție se lucra la viitoarea linie de metrou care va străbate orașul.
Jantar Mantar
Sunt cinci Jantar Mantar în India și toate au fost construite la ordinul lui maharaja Jai Singh II, însă la cel din Jaipur se găsește cel mai mare ceas solar din lume, cu o acuratețe de doua secunde. De abia ajunsesem acolo când a început o ploaie torențială (sezonul ploios era pe sfârșite), cu o asemenea furie de parcă venise potopul. Din păcate am descoperit că ceasurile solare nu oferă protecție împotriva ploii.
Un chai față în față cu Hawa Mahal
La întoarcere m-am oprit în mai multe magazine, pentru cumpărături. Mi-am luat o fustă uriașă în stil rajastani care a fost foarte admirată cât am stat în Jaipur, dar care era făcută dintr-un material din care ieșea culoarea (ajunsă la hotel seara, după ce am purtat-o prima dată, nu puteam înțelege de ce aveam picioarele atât de roșii, mă îmbolnăvisem de ceva?!), am cumpărat diverse fleacuri cărora nu le-am putut rezista, iar la final de tot am urcat la cafeneaua cu vedere spre Hawa Mahal unde am luat un chai și niște ”patty” (turtițe prăjite din cartofi).
Indianul firav care racola pe stradă clienți pentru cafenea nu se mai dădea dus, mi-a povestit că el iubește cultura europeană, dar crede că ”Europe is done” și m-a lămurit asupra incidentelor dintre musulmani și hinduși. Inevitabil, la plecare a încercat să mă facă să vizitez un magazin de bijuterii, ca să își un comision și de acolo.
Era deja șase seara și la șapte se închidea totul, însă nu m-am putut abține să nu intru într-un magazin care vindea rochii croite în alt stil decât ce văzusem până atunci în India. Prețul era fix, dar pentru că am luat două mi-am permis să negociez un pic și i-am amuzat foarte tare pe bărbații din magazin (se adunase tot clanul, era o afacere de familie), când am spus, referindu-mă la o rochie anume, că pare a fi o tunică pentru bărbați: ”For men?! No, in Jaipur is all about women’s fashion!” au râs ei. Și chiar așa era 😊
Starea de asediu (Curfew)
Era 6.30 pm și strada fierbea, la propriu: toți proprietarii de magazine trăgeau obloanele, toate ricșele, motocicletele goneau de acolo, toată lumea de pe stradă se grăbea care încotro: la șapte începea starea de asediu (curfew), iar eu nu mai știam să ajung la hotel!
Problema era că în intersecția respectivă dădeau patru străzi care semănau foarte mult între ele și în toată agitația aia nu mai știam unde era hotelul meu. M-am tot învârtit pe acolo, din ce în ce mai disperată, și la un moment dat m-am oprit să cer ajutorului unor oameni care își închideau magazinul.
Deși era clar că se grăbesc și ei, și-au făcut timp să mă ajute, iar unul dintre ei mi-a spus, văzând că scotocesc panicată după cartea de vizită de la hotel, ”Don’t worry, we have plenty of time”. Până la urmă s-a lămurit problema, încurcasem străzile între ele – la șapte fără câteva minute urcam scara hotelului în timp ce moșul care avea grijă de hotel îmi spunea, mustăcind, că e prea târziu, nu mai primește oaspeți 😊
Fortul din Amer
Aflasem de la un localnic că există un autobuz care merge până la Amer și oprește chiar lângă fort, nu era nevoie să iau un taxi, cum credeam eu. Autobuzul oprește în intersecția de lângă Hawa Mahal, undeva pe colț, iar băiatul care vinde bilete în autobuz strigă din mers ”Amer, Amer, Amer!”, e greu să-l ratezi.
Fortul Amer e un complex de palate, curți și grădini și a fost reședința maharajilor Rajput. Este conectat printr-un pasaj subteran de Fortul Jaigarh, care se află în apropiere. Elefanții care plimbă turiști pe lângă zidurile fortului sunt un vehicul turistic, dar asta nu știrbește din frumusețea pachidermelor.
Mai adăugați la asta niște muzicanți rajastani care băteau tobele într-un balcon și atmosfera de basm e completă. Și pentru că banii se fac mai ușor când zâmbești, măturătoarele din fortul Amer zâmbesc galeș oricărui turist care le taie calea invitându-i să le facă fotografii în schimbul unui bacșiș.
Zidul se poate poate escalada până sus, dar am renunțat la asta când am văzut cât de înalte erau treptele.
Negustorii de suveniruri de lângă fort mă tot îmbiau să cumpăr cu ”Namaste! Namaste!” I-am ignorat atât de drastic încât unul dintre ei s-a întors către amicul lui și i-a spus, cu un strop de lehamite ”No Namaste!” Am râs amândoi.
După ce mi-a pozat atât de artistic, doamna grădinăreasă și-a frecat două degete, cerându-și plata:
Lucruri utile: fortul Amer se găsește în afara orașului, se poate ajunge acolo cu autobuzul 29 care se ia din intersecția de lângă Hawa Mahal, biletul costă 20 de rupii. Sunt mai multe autobuze care merg în direcția aceea, toate opresc și lângă Jal Mahal.
Jal Mahal
Chiar la intrarea în Jaipur, în mijlocul unui lac cam murdar, se găsește Jal Mahal. Nu se poate vizita și nu e nimic de făcut pe acolo în afară de câteva fotografii, dar merită o oprire de câteva minute.
Albert Hall Museum
Este cel mai vechi muzeu din Jaipur, genul în care se duc școlarii în vizită, ceea ce mie chiar mi s-a întâmplat. Dincolo de asta, mi-au plăcut colecțiile lor de ceramică, dar și faptul că am găsit vederi de vânzare, un obiect care lipsește cu glorie din statul indian.
City Palace
City Palace a fost reședința maharajilor, până când aceștia și-au pierdut puterea și palatul a fost transformat într-o sursă de venit (muzeu). Actualul maharaja, în vârstă de doar 19 ani, locuiește în Chandra Mahal, parte din complexul City Palace.
Accesul e interzis acolo, dar te poți plimba prin celelalte clădiri din City Palace, prin sala tronului (fotografiatul interzis) și te poți fotografia cu gărzile, care pentru câteva rupii se maimuțăresc în poze. În Rajastan portul tradițional e cu totul diferit de cel din alte părți ale Indiei – prin comparație e chiar exotic și mulți turiști își fac poze cu indienii îmbrăcați tradițional.
Turnul Sargasuli
În biletul combinat cu care am vizitat Hawa Mahal și Fortul Amer era inclusă și intrarea în acest turn. Nu prea se înghesuie turiștii acolo și poate e mai bine așa, vezi destui în Jaipur.
Turnul a fost construit pentru comemorarea unei victorii în război, nu are propriu-zis trepte până sus, ci niște denivelări pe care poți urca destul de ușor și coborî foarte greu – a trebuit să mă descalț ca să nu îmi rup picioarele.
Templul lui Ganesh și Birla Mandir
Ganesh, zeul-elefant, este cel mai vesel zeu indian, nu că restul ar fi mai mohorâți, însă seriozitatea cu care oamenii se roagă la acesta e impresionantă. Alături, la Birla Mandir, am ajuns la timp să văd o ceremonie hindusă: divinitățile, niște păpușele îmbrăcate colorat, primeau toată atenția supușilor lor cu zâmbetul pe buze.
Cum vizitezi Jaipur
Muzee: cu Tourist Composite Ticket poți vizita Amber Fort, Albert Hall, Hawa Mahal, Jantar Mantar (Observatory), Nahargarh Fort, Vidyadhar Garden, Sisodia Rani Garden & Isarlat (Sargasooli), biletul costă 1000 rupii. Intrarea la City Palace se plătește separat și costă 500 rupii.
Mâncare: mi-a plăcut Papad Mangodi, o supă de linte specifică Rajastanului (cu scorțișoară). Aeroport: la aeroport se poate ajunge cu autobuzul 6A. O cursă cu ricșa nu ar trebui sa coste mai mult de 200 de rupii (în funcție și de cât de bine știi să negociezi).
