Egipt, “no hassle”. Îndrumar pentru non-arabi

Dacă plănuiești o vacanță în Egipt e bine să fii avertizat: Egiptul nu este în Europa! E drept că e aproape, se fac doar 2 ore și jumătate cu avionul din București – orașe ca Parisul și Londra sunt mai departe de noi, geograficește vorbind, dar cultural Egiptul este în cu totul altă lume, aia arabă. Și aici intervin aspectele mai puțin plăcute nouă care pot fi grupate sub denumirea de sâcâieli/agasări/hărțuiri, pe englezește “hassle”.

Do you want a…? (camel, horse, calèche, feluca, etc.)

Să începem cu cea mai importantă categorie, a egipteanului care încearcă să îți vândă ceva: în Egipt fiecare locuitor este un potențial vânzător, nu contează că e conțopist la guvern, cu siguranță are un văr, o soră sau un frate care au un magazin, o cămilă, o trăsură, ceva. Te duci să îți iei un suc de la dugheana din colț și vânzătorul te întreabă dacă nu interesează o barcă, te plimbi pe stradă și un angajat de la metrou vrea să îți vândă o plimbare cu cămila, te plimbi cu feluca și te crezi la adăpost de alte oferte, dar “căpitanul” încearcă să îți vândă altă plimbare cu feluca, de 1, 2 sau 3 nopți, iar dacă nu mai vrei feluca, atunci are el un văr care te poate duce la aeroport cu taxiul pentru doar 30 de lire.

În Cairo ți se oferă cămile, în Luxor trăsuri, în Aswan feluca; dacă toate astea nu sunt de ajuns mai există taxiuri (prescurtate tax’, pentru necunoscători), bărci cu motor, cai, excursii și apoi din nou cămile și feluca. Diminețile la hotel încep cu o negociere la un ceai sau cafea palestiniană cu gust dulceag de parfum: ”Do you want a camel ride?” ”No, thank you!” ”Maybe a horse?””No, I don’t want a horse.””What about a camel ride?” Și tot așa, preț de o oră, relaxat, până când nu mai vrei să auzi de cămile în viața ta.

La Giza, la piramide, cămilele (că tot despre ele e vorba!) ți se oferă din minut în minut – ești singur pe o dună, departe de piramida cea mare, și respiri ușurat că ai scăpat – greșeală! – un cămilar te reperează de la un kilometru distanță și pornește în trap către tine, căci dacă vrei să te plimbi cu cămila și nu știi cui să te adesezi?! ”Do you want a camel? Later? Maybe later? Even later? After that? No? Bye!” Discuția asta cu grade diferite de “later” am purtat-o de cel puțin 20 ori, iar după ”later” vine, ați ghicit, ”after that”!

Salvatorul

În Egipt este suficient să fii femeie străină și să ai cea mai vagă mină dezorientată pentru ca din popor să se desprindă voinicește un salvator: el îți va oferi informații corecte și incorecte, utile și inutile, te va întreba de unde ești (”Ro-ma-nia?”) și îți va ura bun venit pentru a șaptezecișiopta oară în acea zi (”Welll-come!”), îți va zâmbi, își va aminti de Hagi, te va invita să îi vizitezi familia, îți va povesti viața lui (varianta prescurtată) și va fi cât se poate de amabil și săritor, după care:

a) te va lăsa baltă, moment în care răsar din pământ alți 3 salvatori care își vor disputa întâietatea;

b) va încerca să îți vândă o plimbare cu cămila sau își va aminti că nevastă-sa lucrează la magazinul de după colț;

c) îți va cere bacșiș.

În cazul puțin probabil în care nici una din variantele de mai sus nu se produce înseamnă că salvatorul n-a avut timp să-și desfășoare talentele de salvator și este numai vina ta că nu i-ai permis să facă asta.

Bărbatul musulman

Bărbatul arab egiptean, că despre el este vorba, a fost, este și va fi cu totul uimit de apariția unei femei străine cu părul neacoperit. Este brunetă, cum sunt toate femeile văzute de el de-a lungul vieții, dar nu are capul acoperit și poartă tricou? EXTRAORDINAR! Bărbatul arab tânăr are reacții copilărești, după cum urmează: trimite bezele (egiptenii sunt foarte pupăcioși, bărbații se pupă între ei când se întâlnesc: țoc-țoc), claxonează, salută (Hello!), fluieră. Cei maturi îți urează bun venit (”Welcome!”), intră în vorbă cu tine și vor să știe de unde ești, cât stai și dacă îți place în Egipt, îți mai urează încă o dată bun venit, totul cu un zâmbet larg pe față, ca și cum sosirea ta în Cairo/Luxor/Aswan era așteptată de generații întregi.

Egipteanul nu pare să fi auzit în viața lui de timiditate, tristețe sau inhibiții: în situații în care un european mai degrabă și-ar înghiți smartphone-ul decât să intre în vorbă cu o femeie străină, cel arab flirtează, pune întrebări, zâmbește, face complimente (nu am primit în 5 ani atâtea complimente câte am primit în 9 zile petrecute în Egipt) și la 2 secunde de când te-a întâlnit oftează și declamă melodramatic: “When will I see you again?“.

Proprietarul hotelului din Cairo m-a informat că își caută o a doua nevastă, căci nu are decât una (dacă tot nu voiam să cumpăr “a camel ride”), în Aswan am fost nevoită să declar că sunt măritată și că l-am lăsat pe soț acasă și tot acolo mi s-a propus să plec din România și să mă mut în Egipt ca să lucrez pe o feluca împreună cu un nubian. Încă nu sunt sigură că am procedat bine refuzând această ofertă.

Femeia musulmană

În general nu te prea poți baza pe ea pentru vreun ajutor: dacă sunt tinere și le ceri o informație încep să chicotească cu toatele în grup, dacă nu ceri ajutorul cuiva anume s-ar putea ca una din femeile complet învălurite din apropierea ta să se ofere singură să te ajute. Cele tinere sunt, totuși, mai curioase: în Luxor, pe malul Nilului, am fost abordată în limba franceză de două adolescente: ”Nationalité?” Apoi în engleză: ”Your name?” Au stat vreun sfert de oră, au chicotit, au încercat să vorbească cu mine, dar cum nu prea știau nici franceză, nici engleză, contactul a fost superficial. Erau foarte încântate că m-au întâlnit, cu siguranță au povestit și acasă.

Copiii foarte mici sunt la fel de deschiși, îți fac cu mâna, îți spun “Hello!”, râd, apariția ta este ceva nemaipomenit și ei sunt foarte veseli și te molipsesc și pe tine.

În general ai senzația că ești primul turist european care a pus piciorul în Egipt și nu unul din cei 10 milioane de turiști din acel an: în templul de la Karnak un arab însoțit de două arăboaice m-a rugat să fac o poză. Am crezut că vrea să le fac lor o poză cu aparatul lui, dar când colo el vroia să îmi facă mie o poză împreună cu cele două femei care m-au și flancat imediat și au zâmbit galeș la aparat. Deci așa se simt vedetele care trebuie să se fotografieze cu tot felul de necunoscuți…

Banii

În cinstea turistului străin egipteanul cere un preț de 2-3 ori mai mare decât prețul normal, însă nici prețul normal nu este unul fix. ”Cât costă un falafel?”, l-am întrebat pe arabul de la recepție. ”Cât vrei tu să plătești, o liră, două lire.” Cât vreau eu? Cum adică?! În souq vânzătorul mi-a cerut 5 lire, eu am râs și m-am depărtat, el m-a chemat înapoi și mi-a vândut la prețul meu, dar apoi nu mai știu dacă m-a păcălit sau nu – parcă în altă parte un falafel avea două jumătăți, nu una singură.

Pentru o feluca este suficient să te plimbi pe malul Nilului în Aswan și imediat apare un nubian care se laudă că are cele mai mici prețuri: “Do you want to know how cheap?“ Și îți trântește un preț dublu, pe tine te pufnește râsul, începe și el să râdă și negocierea începe. Dacă vrei să obții cel mai mic preț e suficient să te prefaci că vrei să pleci și ai câștigat runda. Asta până când vine vremea să îi dai banii – dacă nu ai fix, ai încurcat-o, căci își va opri bacșiș pentru că a fost simpatic. Și chiar a fost, toți sunt.

Străinii plătesc, de multe ori, exact cât li se spune. Alteori se zgârcesc la câte o liră, precum francezul care n-a vrut să plătească 2 lire la feribot, ci doar o liră, prețul pentru arabi (o liră egipteană este echivalentul a 12 eurocenți, adică mai nimic). Din nimic în nimic, însă, te trezești că ți se duc banii: bacșiș pentru omul de la toaletă, pentru paznicul de la templu, pentru ghidul de la mormânt. Bani pentru taxi, pentru biletele de intrare, pentru apa plată, pentru excursii. Dacă mai vrei și o plimbare cu trăsura sau cu cămila, suveniruri și prostioare, costul urcă încet-încet. Și atunci înveți să te târguiești, intri în jocul lor și încerci să îi bați cu propriile lor arme. Avantajul tău? Ești unul dintre turiștii tot mai puțini, iar ei au și mai multă nevoie de banii tăi decât ai tu de caleașca lor.

Deși este deja un articol-fluviu, probabil aș mai avea încă pe atâta de povestit, dar mă opresc, deocamdată, aici. Egiptul a fost o experiență nouă pentru mine, iar contactul s-a lăsat, de multe ori, cu nervi și cu țipete: am țipat la doi angajați de la piramide să mă lase în pace, după ce îmi smulseseră biletul din mână ca să îmi explice că ghișeul lângă care eram eu era un ghișeu, iar piramida la care mă uitam era chiar o piramidă, m-am rățoit la cei care îmi ofereau o trăsură pentru a mia oară pe ziua aia și m-am plimbat îmbufnată prin Cairo în prima zi pentru că orașul s-a dovedit a fi un pic mai mult decât mă așteptasem eu să fie.

La întoarcerea acasă, când deja îmi făcusem plinul de Egipt și suspinam după confortul din Europa mult iubită și după indiferența locuitorilor săi, am realizat că avionul era 99% plin cu egipteni și am luat-o de la capăt: ”Sunt din România? Mi-a plăcut în Egipt? Cât am stat, unde am stat, ce am vizitat? Welll-come!”