Drumurile către Sata

„Nu poți să înțelegi Japonia.”

Închei anul cu Drumurile către Sata, o carte de călătorie despre Japonia scrisă în anii ’80 de Alan Booth, un american francez britanic gaijin (complet irelevantă naționalitatea lui, din punctul de vedere al japonezilor) care, după 7 ani de locuit în această țară (7 ani și nu 10, cum scrie pe ultima copertă) străbate Japonia pe jos din cel mai nordic punct al său (Capul Soya) până la cel mai sudic (Capul Sata). De ce face asta, nici el nu știe.

– Ce țări străine sunt în partea aia? a întrebat bătrâna, arătând cu degetul marea care se vedea pe fereastră.
– Rusia, a spus omul cu înghețata, Coreea, China…
Apoi, după o pauză de gândire, a adăugat:
– Bulgaria.

Booth are umor și asta face din carte o lectură agreabilă și îl ajută și pe el să facă haz de necaz în loc să urle de nervi. În anii ’80 japonezii, mai ales cei din zonele rurale, nu erau obișnuiți cu prezența străinilor, iar reacțiile lor variază de la mojicie, frică, uimire până la reacții copilărești.

Faptul că Booth locuia de ani de zile în Japonia, vorbea japoneza foarte bine, era însurat cu o japoneză nu schimbă cu nimic faptul că este un „gaijin” (străin) care trebuie tratat ca și cum ar fi aterizat din spațiu.

Sunt ireale unele conversații cu proprietarii de ryokanuri care îi refuză cazarea din start pe motiv că este străin, de teamă că ar putea cere cafea, mâncare pentru gaijini (era demonstrat științific că străinii nu pot mânca pește crud), un pat sau cine știe ce lucruri pe care ei nu le aveau. Argumentul suprem era că ei (japonezii) nu vorbeau engleza, deși conversațiile lui Booth cu acești oameni se purtau numai în…japoneză!

La un moment dat în timpul lecturii se simte oboseala drumului și deșertăciunea efortului depus, întrebarea surdă „pentru ce toate astea?” Vorbim de o călătorie făcută pe jos de-a lungul a peste 3000 de kilometri, timp de patru luni, perioadă în care a fost nevoit să doarmă și afară de câteva ori.

E uimitoare neștiința japonezilor acelor vremuri privind lumea „de afară”. Se simte izolarea de secole care i-a ținut într-o capsulă a timpului în care doar ce este japonez este „normal”. Booth este batjocorit de școlari, privit urât de unii japonezi, victimă a prejudecăților lor, dar și a unei curiozități copilărești. Undeva în umbra tuturor este amintirea războiului, a bombei atomice (scriitorul trece și prin Hiroshima), a rușinii de a fi fost învinși.

O țară este ca o foaie de hârtie; are două fețe. Pe o parte sunt caligrafiate multe – asta e partea care e etalată peste tot în public. Dar există întotdeauna și versoul foii de hârtie – o pagină pe care pot fi mâzgălituri urâte, graffitti sau Dumnezeu mai știe ce. Dacă vreți să scrieți despre o țară, asigurați-vă că scrieți despre ambele fețe.

Dacă vă interesează Japonia și vreți să aflați mai multe despre ea, asta e o carte bună care să vă arate țara de dincolo de marile metropole, Japonia izvoarelor termale și a ryokanurilor vechi, a contradicțiilor din societatea japoneză, industrializată și rurală în același timp.

Despre Japonia văzută de mine puteți citi AICI.