Drumul spre Trabzon: „you don’t know how lucky you are”

A doua zi în Amasya, după ce m-au încolțit iar cățelușii pufoși și jucăuși de la pensiune, am plecat în căutarea servisului. Nu era nici o grabă, plecarea era la 11.45, și am avut timp să mă mai plimb un pic prin Amasya. La biroul din meydan al companiei de transport am făcut comandă pentru un servis și în timp ce așteptam unul dintre angajați a făcut conversație cu mine. De unde sunt? Ro-ma-nia? Știu eu oare că Amasya face negoț cu România cu mere, ceapă și cartofi? Nu?

Mă aștepta un drum lung, dar cât de lung urma să fie habar n-aveam. Credeam că pe la 16, cel târziu, aveam să fiu în Trabzon, dar lucrurile aveau să stea cu totul altfel și cu mult prea multe peripeții pentru o singură seară.

Samsun

După pauza de prânz din Samsun, cu o musaca bună și 2-3 fotografii grăbite făcute din otogar, am plecat mai departe spre Trabzon. Brusc, după nici 5 minute, am zărit din mașină Marea Neagră! Bucurie mare, de parcă nu o mai văzusem niciodată. Nu au foarte multe plaje prin părțile alea, dar o dată ce am trecut de Fatsa peisajul a devenit mult mai interesant. Munți verzi de o parte și marea de cealaltă, orășele ce se țineau lanț unul după altul.

Însă drumul părea lung, foarte lung, degeaba tot credeam că după primul colț vom ajunge la Trabzon, mergeam și mergeam și nu mai ajungeam nicăieri. De abia pe la 8 seara mi-am dat seama că am pătruns în oraș – era deja întuneric, lucru care nu-mi plăcea deloc, pentru că e mult mai greu să găsești o adresă când e beznă afară.

Trabzon

Ajunsă în autogară m-am interesat întâi de servis, pățită după Amasya și așteptatul aiurea de acolo. Mi s-a spus să aștept un pic și să iau loc pe o bancă. Dar ochii mi-au căzut pe un ghișeu al Metro care vindea bilete către Batumi, unde trebuia să ajung a doua zi, și m-am dus repede acolo. Un turc picotea plictisit la tejghea și când l-am întrebat de bilete a chemat pe cineva care m-a condus la ghișeul altei companii – Preskale (vedea-i-aș dând faliment!) Am luat bilet, m-am bucurat că am rezolvat și problema asta și m-am întors la servisul meu care urma să mă ducă în oraș.

Cum, necum, dar în servisul din Trabzon am fost singurul pasager la ora aia deja târzie. Șoferul, amabil, m-a întrebat unde vreau să ajung, de parcă era taxi, nu servis, s-a tot uitat pe harta pe care o aveam la mine, dar nu părea să se fi lămurit foarte mult. În cele din urmă am ajuns în meydan și mi-a făcut semn să cobor, a mers cu mine până la dolmușuri, mi-a găsit mașina de care aveam nevoie și i-a spus șoferului unde trebuie să cobor eu. Că eu habar n-aveam, crezusem că e simplu și ușor de ajuns pe jos, pe hartă așa părea.

Când mi-a făcut semn șoferul să cobor m-am trezit într-o piațetă pustie cu o moschee în centru și am încercat să mă ghidez după hartă. Am trecut un pod vechi, am întrebat în stânga și-n dreapta, mi s-au dat diverse indicații după care m-am lovit de un impas. Eram într-o piață mai mare, dar de acolo nimeni nu știa să mă îndrume mai departe. Până la urmă cineva mi-a indicat o direcție, că asta era tot ce aveam nevoie, și am plecat într-acolo.

Dar dacă până atunci mersesem printr-o zonă relativ circulată și care părea ok, foarte repede m-am trezit pe niște străduțe pustii și aproape în beznă, genul de străduțe vechi pe care le vezi prin Italia în orașele alea coșcovite de timpuri, doar că aici eram în Turcia, într-un oraș port cu o faimă nu foarte bună. Și eram singură pe niște străzi pe care nu le cunoșteam, lucru pe care îl urăsc când se întâmplă seara sau noaptea. Era deja vreo 9 și ceva, poate chiar 9.30.

Să mă întorc nu prea-mi era la îndemână, că eu credeam că sunt pe drumul cel bun și în câteva minute ajung la hostelul la care aveam cazare. Am mers mai departe și la un moment dat, pe o stradă, erau vreo două grupuri de oameni care stăteau la taclale afară. M-am dus la cei care erau mai aproape de mine și i-am întrebat de adresă. Unul dintre ei s-a uitat pe hârtie și mi-a zis că la hamam era închis acum. Ce hamam?! Și mi-am dat seama că se făcuse o confuzie. Ajunsesem lângă nu știu ce hamam faimos din Trabzon, dar adresa mea era Piața Çifte Hamam, care piață era în cu totul altă parte.

Cei trei bărbați pe care îi întrerupsesem din discuție au început să se sfătuiască între ei. Că unde e Piața Çifte Hamam asta și cum mi-ar putea ei spune să ajung acolo într-un oraș ca un labirint în care și un localnic se poate rătăci cu ușurință? Se pare că nici ei nu știau foarte clar unde este adresa, așa că unuia dintre ei i-a venit o idee: să dea telefon la hostel și să îi întrebe pe ăia unde naiba sunt. Și a sunat, a tot sunat, nici un răspuns. După care a zis, stai, să sunăm mai bine la informații. La informații nu auzise nimeni de Hostel Adelante. Să mi se facă rău.

Turcul care știa engleză și care locuia de 20 de ani în Londra și venise în Trabzon în vacanță la vărul lui (cel care tot suna la informații) mi-a zis cu compasiune în glas “Honey, it’s very far away“, dar eu o țineam una și bună, că trebuie să ajung acolo chiar și dacă e “far away“. Doar că nu știam cum, eram deja foarte obosită, stresată că eram la mama naibii și nu mai știam cum să ies de acolo și nici să ajung unde trebuie și cine naiba m-a pus să plec de acasă într-o astfel de călătorie etc.

În cele din urmă oamenii au venit cu o soluție: să mă ducă cu mașina până acolo. Aveam cam 30 de secunde să decid ce să fac: să refuz din motive destul de evidente care țin de siguranța personală și să plec pe jos în căutarea unui taxi (problemă: nici taximetriștii nu sunt mai “safe” decât niște necunoscuți și nici nu garanta nimeni că găsesc repede unul și ăla va ști să mă ducă în Çifte Hamam Square) sau să accept și să mă urc în mașina unor necunoscuți sperând că sunt niște oameni de treabă. Am ales varianta a doua.

M-am urcat în mașină la dreapta șoferului, iar vărul turcului din Londra s-a așezat în spatele meu. Nu mi-a plăcut chestia asta, am îmbrățișat mai strâns rucsacul, că poșeta cred că ajunsese pe podea. Am plecat și nici n-am apucat să facem 10 metri că ne-am și blocat pe o străduță în spatele unei mașini de gunoi. Situație suprarealistă: eram într-o mașină cu niște necunoscuți în Trabzon, iar în fața noastră o mașină de gunoi golea pubelele orașului în lumina farurilor. Mergeam doi metri cu mașina, ne opream și admiram cum sunt strânse zoaiele orașului, mai avansam trei metri, iar ne opream, și tot așa. Am mers în urma nenorocitei ăleia de mașini aproape tot drumul, până când aia a făcut stânga și am putut pleca mai departe.

În fine, după câteva minute am ajuns în piața cu hamam, dar mai era o problemă: casele din piață nu erau numerotate în nici un fel, iar eu trebuia să ajung la numărul 1. Londonezul a parcat mașina, iar vărul lui a plecat în recunoaștere. Așteptăm. După câteva minute vine vărul: nu găsise nimic. Că nimeni din piață nu știa nimic de nici un Hostel Adelante. Un grup de vreo 10 turci au trecut pe lângă noi, sunt întrebați și ei, nici ăștia nu știau nimic. Vărul pleacă într-o nouă recunoaștere.

Londonezul, simțind că nu mă simt în larg meu, îmi tot povestea cum fusese cu câteva zile în urmă în Antalya și erau prea multe familii cu copii și a trebuit să plece mai devreme de acolo, apoi cum s-a întors el în Trabzon după 20 de ani și n-a mai recunoscut orașul pentru că totul se schimbase foarte mult. “You are very lucky, you don’t know how lucky you are“, îmi tot zicea. După încă vreo 5 minute vărul nu se vedea pe nicăieri, de parcă îl mâncase pământul. Eu eram cu moralul la pământ, la ora aia târzie numai de căutat alt hotel nu mă simțeam în stare.

Într-un final apare și vărul, găsise adresa! Nu-mi venea să cred, am luat-o într-acolo pe o străduță și la capătul unei străzi pietonale am coborât, i-am mulțumit londonezului pentru ajutor și m-am luat după vărul care îmi arăta drumul. La un moment dat am făcut dreapta și vărul mi-a făcut semn că am ajuns.

Dar nu părea să fie nimic acolo! O casă fără nici un semn, nu cum sunt anunțate hostelurile de la 10 metri distanță ca să vadă tot chiorul. M-am uitat încă o dată: o casă obișnuită, cu o ușă oarecare și o sonerie cu un butonel mic roșu, iar alături, pe o hârtiuță de 2 cm pe 1 scria mărunțel „Adelante”. Ptiu, fir-ai să fii de loc imposibil de găsit cu bilețelul tău cât o unghie! I-am mulțumesc vărului și am sunat ușurată la ușă. Și sun. Și sun. Nimic. Mai sun o dată. Un pâș-pâș timid se aude în spatele ușii și o femeie la vreo 45 de ani îmi deschide ușa: „From Romania?”

Că ea mă așteptase de la ora 3 cum îi scrisesem eu nu știu când (ups!), că ce noroc am, că dacă veneam cu 5 minute mai devreme nu aș fi găsit-o acasă pentru că fusese în oraș să mănânce. Da, o zi plină de noroace! Toată casa era cufundată în tăcere, i-am povestit că am găsit foarte greu locul și femeia mi-a zis că niște vecini i-au furat nu știu ce indicator pe care îl avea pe stradă, în fine, părea cam trăznită, n-am insistat. Urma să stau în cameră cu o nemțoaică („German lady„, care fusese cândva în vacanță la Arad), un fel de prietenă de pe vremuri, și cu ea, pentru că mai veniseră două cupluri de polonezi care ocupau o altă cameră. Nici o problemă, eram așa de fericită că ajunsesem acolo și aveam un pat încât toate necazurile începeau să pălească.

Am făcut un duș și când m-am întors în cameră le-am găsit pe amândouă foarte agitate, proprietara vorbea cu cineva la telefon despre nu știu ce booking – se pare ca se mai făcuse o rezervare și mai venea cineva. „German lady” s-a apucat să schimbe lenjeria la niște paturi, patroana alerga de colo-colo că acum nu mai avea ea unde să doarmă și după vreo 5 minute au mai venit două turcoaice care au ocupat celelalte două paturi libere. Eram așa de obosită după toate întâmplările din ziua aceea încât am dormit instantaneu.