Două cărți pe care nu mai am chef să le termin (plus una care mi-a plăcut)

Nu știu dacă de vină e lipsa mea de răbdare din ultima vreme, dar lista de cărți începute și neterminate se lungește tot mai mult. Am mai mult spor la citit pliante și facturi, decât să citesc o poveste până la capăt. Le încep cu entuziasm, după care le găsesc nenumărate cusururi. Îmi propun să aflu cum se termină, ca să recunosc după aceea că nu mă interesează defel. Dar să le luam în ordine.

Revedere în Barsaloi

Pentru că nu am găsit Adio Africa!, continuarea la Îndrăgostită de un masai, am luat a treia carte din serie, această Revedere în Barsaloi, care are loc la 14 ani după fuga din Kenya. Corinne, vopsită roșcat și îmbrăcată cu haine lălâi (da, știu, sunt nedrept de rea…) se întoarce în Africa și se întâlnește cu toate vechile ei cunoștințe. Asta e toată povestea. Punct.

Tot citind și sperând să se mai întâmple ceva mi-am dat seama care era „problema” cu prima carte, de ce nu-mi plăcuse la fel de mult ca Out of Africa, de exemplu – Corinne povestește pe sistemul „Ana are mere”: am ajuns, am mâncat, Lketinga mă aștepta sub un copac mândru nevoie mare, ș.a.m.d., adică o înșiruire destul de plictisitoare de acțiuni, plus ceva sentimente.

În prima carte nu simți lipsa talentului chiar atât de pregnant, femeii i se întâmplă tot felul de chestii și asta te ține cu sufletul la gură până la final, dar în a treia carte nu se mai întâmplă nimic (cel puțin nu până la pagina 61, unde am ajuns eu). Însă măcar sunt multe poze, pentru că s-a dus în Africa însoțită de un cameraman și de editorul ei, un fandosit care în momentul când masaii au tăiat o capră a dispărut din peisaj, pentru că „iubea animalele” și nu suporta să vadă așa ceva.

Un an în Provence

Nu am citit nimic de Mayle până acum, dar dacă așa sunt toate cărțile lui mă mai gândesc dacă s-o fac. Am început cartea cu Provence-ul cu speranțe mari, am trecut de Ianuarie, am patinat pe Februarie, am închis ochii la Martie și Aprilie și am început să mă enervez la Mai (pentru că fiecare lună are câte un capitol dedicat, cartea se numește Un AN în Provence, ați înțeles?). Care-i faza cu englezii care se mută în Franța și li se pare că au aterizat pe lună? Conaționalii lor nu le-ar mai cumpăra cărțile dacă nu ar transforma francezii într-o caricatură?

Aceeași poveste și-n Un an în merde – citești, poate te mai amuză un pasaj două, observi ce spiritual este autorul și rămâi cu absolut nimic după citirea cărții. Cum sunt provensalii ăștia de fapt? Cum e viața acolo, în realitate? Habar n-am. Ah, da, am aflat că bate mistralul și că meșterii lor sunt la fel de neserioși ca ai noștri. Quelle surprise…

Povestiri indiene

Daaar, nu disperați, am citit și o carte bună, scrisă tot de un englez – se numește Rudyard Kipling și, din păcate, a murit și nu ne mai poate încânta cu povești noi. Povestiri indiene este, n-o să ghiciți, despre India și diverși oameni mărunți cu destine mai mult sau mai puțin ciudate.

De exemplu despre un om care își amintește fragmente din mai multe vieți trecute, despre o indiancă sărmană căreia i se taie o mână pentru că se întâlnea pe ascuns cu un englez și despre un ticălos de bărbat care e bântuit de fantoma iubitei părăsite ȘI de fantoma ricșei ei. Beat that, Hollywood, este un fel de „revenge from hell„, aviz amatorilor care își părăsesc iubitele pentru o altă femeie: dacă cea părăsită moare la scurtă vreme de supărare și necaz și obișnuia să călătorească mult cu tramvaiul, de exemplu, să nu vă mire dacă după aia o să fiți bântuiți de vreun tramvai sau troleu cu o fantomă în ea. Eu v-am avertizat, să nu spuneți că nu v-am zis.