David Gareja, la granița cu Azerbaidjan

Voiam să ajung la David Gareja de cum am pus piciorul în Georgia, dar știam din ghid că nu există transport public până acolo, așa că am vorbit cu proprietarul hostelului și el mi-a sugerat să mai găsesc niște tovarăși de drum și să împărțim un taxi până la mănăstire.

David Gareja

Într-una din zile i-am întrebat pe niște francezi dacă n-ar fi interesați și ei mi-au spus că tocmai fuseseră acolo și că există un shuttle care se ia din Freedom Square, așa că a doua zi m-am dus în piață și am cerut informații la Biroul de Turism. Am primit un fluturaș și am aflat că e o inițiativă privată care se numește Gareji Line care oferă ceea ce lipsise până atunci: transport până la David Gareja. Am plecat la ora 11 și pentru că eram destul de mulți, a mai venit o mașină.

De la început ni s-a spus că vom face mai multe opriri: una chiar la început la ieșirea din Tbilisi, ca să cumpărăm apă care nu găsește la David Gareja, a doua la mănăstire și ultima la întoarcere, în Udabno, pentru masa de prânz. Punând cap la cap durata drumului (2 ore) și pauzele, urma să revenim în Tbilisi la ora 7 seara.

And here we went! Peisajul e devenit curând deșertic, cu totul altfel decât ceea ce văzusem prin Kazbegi, și nici unul dintre noi nu înceta să se uite pe geam. După ce am ieșit de pe autostradă și am intrat pe un drum neasfaltat nu s-a mai zărit țipenie de om sau de mașină, doar dealuri gălbui-roșiatice și iarbă arsă de soare. Șoferii celor două mașini au oprit la un moment dat „in the middle of nowhere” ca să facem poze: în depărtare se zăreau niște lacuri ca de sare, înconjurate de o vegetație sărăcăcioasă, iar deasupra noastră soarele ardea atât de puternic încât simțeai că te dezintegrezi. Dar era frumos, nemaipomenit de frumos!

David Gareja este un complex monastic ortodox încă în funcțiune, motiv pentru care nu te poți plimba pe lângă chiliile călugărilor, însă poți intra în complex și privi totul de la distanță. Mănăstirea a fost fondată prin secolul 6 de către unul din cei 13 călugări asirieni, Sfântul David Garejeli, care s-a stabilit într-o peșteră. Ulterior au fost săpate și alte chilii în stâncă care au rămas în funcțiune până în ziua de azi.

O parte din complex este pe teritoriul Azerbaidjanului, motiv pentru care azerii au ridicat pretenții asupra lui, în principal datorită importanței militare a zonei. Nu se vede nici o graniță acolo, nu-ți cere nimeni pașaportul și nici nu se văd soldați – atâta vreme cât nu o iei aiurea pe lângă dealurile alea deșertice nu riști nimic.

David Gareja e la poalele unui deal, iar de acolo pornește un traseu pe care îl fac toți turiștii cu condiție fizică relativ bună. Se pleacă pe cărarea de lângă mănăstire, se urcă dealul trecând pe lângă un turn și alte peșteri pe care eu le-am găsit închise, se agață hainele prin tot felul de mărăcini și, după ce ți-ai dat duhul urcând, se ajunge în vârful dealului, unde te întâmpină o priveliște ca de pe altă planetă (Marte?).

Căldura a fost înfiorătoare, soarele a ars ca dementul și în scurtă vreme mă înroșisem ca un rac. Dacă mergeți acolo vara neapărat să aveți o pălărie, șapcă, ochelari de soare sau măcar să vă dați cu o cremă de protecție solară. Sus de tot ne-am adăpostit cu toții la puțina umbră pe care o dădea o capelă construită în vârf de deal, după care am mers pe creasta dealului ca să pot coborî pe partea cealaltă. Ești singur acolo sus, șuieră vântul și rocile sunt aceleași de sute de ani. E minunat 🙂

Granița dintre Georgia și Azerbaidjan e chiar la baza acelui deal, dar, nu e nimic acolo, doar în depărtare se vedeau niște construcții și mașini. Am mai trecut pe lângă o altă capelă pe care am găsit-o de asemenea închisă, spre supărarea mea (toate au picturi în interior), după care am coborât pe o cărare care ducea la mănăstire. Tot traseul ăsta îți ia cam 2 ore, dar pauza este de vreo 2 ore și jumătate și oricum mașina nu pleacă până când nu se întoarce toată lumea.

La vreo 15 minute de la plecarea din David Gareja am oprit în Udabno pentru masa de prânz. Udabno e un sat a cărui singură calitate e că e cea mai apropiată localitate de David Gareja. La restaurantul de acolo jumătate dintre noi am comandat pepene rece și nimic altceva, nu cred că m-am simțit vreodată mai deshidratată ca în excursia de la David Gareja. Erau și turiști veniți cu rulotele care stăteau mai mult prin zonă, iar niște copii cu rucsacuri în spate s-au oprit la mănăstire ca să campeze chiar acolo, cu gândul, poate, să treacă după aceea în Azerbaidjan, deși nici ei nu știau prea bine ce vor.

În afară de căldura înfiorătoare, cu care probabil te obișnuiești, nu găsesc locului nici un cusur. Cred că mă atrag deșertul și liniștea pe care o găsești acolo.

Cum se ajunge acolo: Nu există transport public până la David Gareja, se poate ajunge cu un tur din Tbilisi care are doar transportul inclus (Gareji Line), niște microbuze care se iau din Freedom Square din Tbilisi de lângă Biroul de Turism din piață (un chioșc nu prea mare). Se pleacă zilnic la ora 11.00, biletul costă 25 lari dus-întors, drumul Tbilisi-David Gareja durează 2 ore. La întoarcere se face o oprire în Udabno pentru masa de prânz, iar la 7 seara mașina e înapoi în Tbilisi. Alternativa este un taxi, în caz că nu mai există microbuzele acestea.

Vizitare: intrarea la David Gareja este gratuită.