Plimbare la Sinaia: Cota 1400 și Stâna Regală

Probabil am prins ultima zi cu soare (soare fără dinți, fără zăpadă – încă – și dârdâit) la Sinaia, unde m-am dus să revizitez Peleșul și am sfârșit urcând până la Cota 1400 (și când spun „urcând” înseamnă că am urcat pe picioarele mele, nu cu telegondola). Dacă știam că îmi va lua 3 ore să ajung de la gară la minunata cotă și că acolo nu o să-mi placă chiar așa de mult din motive de lume, mașini și puțin cam prea mult vânt, poate că mă duceam totuși la Peleș.

În orice caz a fost o zi frumoasă, pădurea, de fapt, e mereu frumoasă și-ți face cele mai neașteptate cadouri sub formă de ciuperci parazite dantelate, mușchi verde ca mătasea, merișoare acrișoare și alei pietruite 🙂 M-am bucurat să văd turiști străini aventurându-se în țara lui ”fără indicatoare turistice în limba engleză”: am văzut turiști asiatici, spanioli, și nu păreau că vor să dea fuga afară din țară cu următorul tren cu 95 de minute întârziere.

Casele din Sinaia

Nu merg foarte des la Sinaia, așa că multe case le-am văzut pentru prima oară: case vechi, unele îngrijite, altele complet abandonate, dar și vile construite în stilul locului. Foarte multe pisici peste tot, sperioase și frumoase foc – un singur motan pripășit lângă un restaurant s-a lăsat smotocit. Seara, când m-am întors, era tot acolo, primise mâncare de la cineva, deci nu stătea el chiar degeaba.

Spre Cota 1400

Dacă o mașină poate urca până sus, pot și eu! Ei bine, data viitoare poate iau totuși telegondola aia roz, cine ar fi crezut că drumul până la 1400 de metri e atât de lung?! Iar sus…multe mașini și mulți orășeni care ieșiseră “la munte”. Practic se dăduseră jos din mașină și gâfâiau la urcarea câtorva trepte. Nu ca mine, care am febră musculară azi… N-am mai urcat până la Cota 2000 pentru că după 10 minute de stat la soare înghețasem de frig și-am vrut să cobor mai la șes, unde mi-e locul.

Schitul Sfânta Ana

De la Cota 1400 e o săgeată către Schitul Sfânta Ana – 5 minute cică. Dacă sunt doar cinci, cinci să fie. Mi-au ieșit în întâmpinare niște animale sălbatice și periculoase sub formă de mini-căței, iar la schit i-am întâlnit pe urmașii lor, niște cățelandri colorați. Cu unul m-am jucat mai pe îndelete, cred că era plin de purici.

Stâna Regală

De la schit se ajunge în 40-50 de minute la Stâna Regală – bineînțeles, și acolo era plin de mașini și sfârâia grătarul, curios era însă că la Stânca lui Franz Josef nu era absolut nimeni, față de data trecută când era o grămadă de lume. Ca să ajungeți la stâncă urcați treptele din spatele restaurantului, apoi încep niște trepte săpate în stâncă – este cam greu de urcat când e totul umed, dar apoi e simplu, iar priveliștea e minunată.

Lângă stâncă începe o alee pietruită care duce la Sinaia – 50 de minute, spunea indicatorul. Practic e ca într-un parc și deși inițial voiam să cobor pe traseul care te lasă chiar lângă Peleș & Pelișor, nu mi-a părut rău că am mers pe aleea șerpuitoare din pădure. Doar eu și niște merișoare acrișoare, vântul și pădurea. Mai jos au reapărut oamenii, dar și logica lor ciudată: dacă mergi spre stânga pe aceeași alee dai de o…poartă. Închisă, se înțelege.

Deja eram cam obosită, nu prea mai avea chef de glume, până am ajuns în Sinaia s-a întunecat și-am mers direct la gară: trenul meu care venea de la Cluj avea 85 de minute întârziere, apoi 95. Am luat altul întrebându-mă de ce de fiecare dată când călătoresc cu bilete cumpărate online conductorul nu vrea să se uite la ele? Face un gest care spune ceva de genul…”ah, văd că aveți în mână o foaie A4 care seamănă cu un bilet online, este în regulă, nici nu trebuie să mă uit la ea, vă cred că pe cuvânt, eu de fapt verific doar biletele clasice, știți, de astea online noi nu avem voie să ne atingem”. Ciudat.

P.S.: știe cineva cum se numește planta aceea parazită albăstruie și dantelată? Mi se pare frumoasă…