L-am descoperit pe Benhard Schlink întâmplător, într-o vară în care împrumutam cărți de la bibliotecă și le căram, ca pe o comoară, acasă. Habar n-aveam cine-i autorul, dar descoperirile frumoase pornesc și din neștiință. Mi-a plăcut stilul lui – deși îmi amintesc vag povestea din carte, pentru mine Schlink a intrat definitiv în categoria scriitorilor care „îmi plac”.
Ceva mai târziu am realizat că filmul Cititorul are la bază cartea lui Schlink, dar nu m-am grăbit să citesc cartea, am așteptat să-i vină rândul. Și zilele astea i-a venit. Probabil aș fi terminat-o într-o singură zi, dacă nu m-aș fi luat cu altele în timpul săptămânii. E o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, iar la final am și bocit, nu pentru că-mi păsa de niște personaje fictive, ci pentru că Schlink a reușit să evoce neputința, șansele ratate, tăcerea care înfrânge vieți.
Dincolo de problemele de morală ridicate de carte – cine sunt vinovații, cum cuantifici vina și cum o pedepsești, toți demoni ai secolului trecut din Germania post-hitleristă, există povestea de dragoste puțin înțeleasă de cei doi participanți, dar care, lui, îi schimbă viața.
Sigur că nu mă așteptam la un happy-end – nici nu avea cum să fie așa ceva, dar un gest de iertare, de înțelegere, ceva…parcă ar fi trebuit să fie. Am înțeles renunțarea ei, am încercat să înțeleg izolarea lui și-am urmărit firul poveștii cum țese o carte foarte bună de la început până la sfârșit.
Cărți de Bernhard Schlink: Cititorul, Evadari din iubire, Crima lui Selb, Întoarcerea acasă, Weekendul, Minciuni de vară, Femeia de pe scări.
Oare asta mă face trist? Râvna și încrederea de care eram plin pe atunci și care i-au smuls vieții o promisiune pe care n-avea cum s-o împlinească vreodată? Descopăr aceeași râvnă și aceeași încredere pe fețele copiilor și ale adolescenților și le privesc cu tristețea cu care mă gândesc la mine cel de odinioară. Să fie doar pur și simplu tristețe? Ea să fie aceea care ne copleșește când, retrospectiv, amintirile frumoase se spulberă, pentru că fericirea de care îți amintești nu a trăit numai dintr-o situație existentă, ci și dintr-o promisiune care n-a fost împlinită?
Am păstrat însă tăcere și asupra lucrurilor care ar fi trebuit spuse. Nu mi-am asumat-o pe Hanna. Știu, renegarea este o variantă obscură a trădării. Din afară, nu se vede dacă cineva se leapădă de celălalt sau doar păstrează discreție, menajează, evită unele chestiuni penibile sau neplăcute. Dar cel ce nu-și asumă o stare de lucruri o știe cu precizie. Iar unei legături i se ia pământul de sub picioare prin simpla neasumare, în egală măsură ca și prin variantele spectaculoase ale trădării.
Filosofia a uitat de copii, îmi zâmbi el, i-a uitat pentru totdeauna, nu numai câteodată, cum v-am uitat eu pe voi. — Dar. — Dar, pentru adulți, nu văd nici o justificare ca ceea ce un altul consideră a fi spre binele lor să fie pus înaintea și în locul a ceea ce ei înșiși cred a fi spre binele lor. — Nici chiar atunci când, mai târziu, ei înșiși vor fi fericiți datorită acestui lucru? Tata clătină din cap. — Nu vorbim despre fericire, ci despre demnitate și libertate. încă de mic copil ai știut care e diferența. Nu te-a consolat cu nimic faptul că mama a avut întotdeauna dreptate.
Când ai pierdut timpul propice, când ți se refuză ori ți s-a refuzat vreme îndelungată un lucru, el vine prea târziu, chiar dacă, de fapt, câștigându-l cu multă trudă, îl primești cu bucurie.
