Chioggia, capăt de țărm

Ai descoperit tu vreodată un țărm?
Radu Tudoran, Maria și marea

Chioggia a fost mai întâi o fotografie pe un perete și o promisiune uitată. A fost apoi curiozitatea omului față de un loc care ți se înfățișează, chiar și vag, pentru a dispărea apoi în anonimitatea lumii. Pe vremea aceea să călătoresc singură, chiar și până la Chioggia, mi se părea aproape imposibil. “Cum”, “cu ce”, “când” erau întrebările de care mă împiedicam la tot pasul și la care nu găseam niciun răspuns. Mai ușor ar fi fost să ajung în China, dacă m-ar fi dus cineva de mână tot drumul, însă nu singură, singură n-aș fi crezut că pot ajunge nicăieri.

Spuneam acum câteva zile că m-a dezamăgit Chioggia; era o minciună, nu poți merge într-un loc cu o imagine gata formată în minte, așa cum îmi imaginam eu Chioggia, o Veneție uitată, obligatoriu romantică și pustie, locuită doar de pescăruși și abandonată de oameni; mă dezamăgisem singură, negăsind ceea ce căutam – o iluzie. Chioggia m-a contrazis în visul meu venețian și mi s-a arătat a fi, dimpotrivă, fremătătoare: canalele și străzile gemeau de oameni, pe marginea fiecărui canal erau tarabe cu pește, cu brânzeturi și cărnuri proaspete, cu sparanghel frumos legat, roșii și fructe și legume cât pentru un oraș întreg și toată lumea își făcea cumpărăturile pe marginea îngustă a canalelor inspectate de pescăruși, iar cine nu făcea cumpărături, stătea la o masă într-una din zecile de cafenele înșirate pe strada principală care ducea la mare și la port și privea lumea.

Nu, Chioggia nu este Veneția, poate că seamănă un pic la față cu ea, ca două rude îndepărtate, una bogată și îngâmfată, cealaltă sărmană și veselă, dar spiritul e altul, e al localnicilor pescari care prind caracatițe, creveți și pești al căror nume nu-l voi ști niciodată, care vând melci și crabi în piața de pește în care zgomotul vorbelor aruncate peste tarabe întrece mirosul de mare și de vietăți alunecoase, vii sau moarte, e spiritul celor care trăiesc pe malul mării în niște căsuțe sărăcăcioase, cu o barcă sau un vas de pescuit la poartă, și duminica beau espresso tare din ceșcuțe mici și se uită la cei câțiva rătăciți stranieri care nu știu pe cine și ce caută și, mai ales, de ce.

To fish or not to fish

Nu mă pricep la pescuit și de altfel nimeni nu s-a așteptat vreodată să excelez în acest domeniu. Când eram foarte-foarte mică, în vacanțele mele de vară petrecute la bunica din nordul Moldovei, la Arbore, mergeam la gârlă la pescuit pești cu borcanul. Erau, firește, niște “mini-pești” cam cât un sfert din cel mai mic deget de-al meu, dar erau comestibili așa mici și prăjiți cum ajungeau ei, săracii, la sfârșitul zilei. Pentru că eu aș fi preferat să pun bazele unui acvariu minunat cu acel borcan de murături în care înota un biet pește amețit și nu să îi mănânc cu mujdei și, poate, cu cartofi prăjiți. Dar, deh, te poți pune cu adulții?

Acum nu mai visez la niciun acvariu, dar mă omor după un pește bun (scrumbia e delicioasă, chiar dacă îți parfumează toată casa), iar de fructe de mare nu mai zic. Chioggia are o piață dedicată peștelui, unde găsești tot ce vrei și ce nu vrei, inclusiv anghile vii, ca niște șerpi negri, melci mici cât o unghie și scoici. Apoi poți să te plimbi pe canalul pe care sunt “parcate” vasele de pescuit sau să te oprești la o cafea pe strada principală – stradă în adevăratul sens al cuvântului, cu mașini circulând într-o parte și alta, dar și mai mulți oameni ieșiți la plimbare sâmbăta, în ajun de Paști.

Chioggia, ultima gară

”Închipuiți-vă că într-o zi ar fi venit un tren și n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am așteptat prea mult. Ne-am epuizat în așteptare și nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului așteptat. Numai că ne-am fi simțit striviți de o mare tristețe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Și ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră șansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimele noastre puteri, să așteptăm alt tren…”

Octavian Paler, Viața pe un peron

Drumul până la Chioggia este frânt, cu o escală lungă la Rovigo până te plictisești bine și începi să asculți conversațiile celor din jur. La întoarcere Rovigo te primește doar pentru câteva minute, cât să alergi cu inima strânsă printre liniile de cale ferată ca să prinzi un alt tren. Pentru Chioggia te va așteaptă un tren mic, doar cu două vagoane, care te hâțâie vreme de o oră prin localități uitate, spre drumul spre mare. Chioggia – capăt de linie după care nu mai este nimic, doar apă sărată.

La întoarcere, dacă ajungi cu mult înainte de plecare, vei aștepta singur într-o gară care pare abandonată. Trenul e, însă, gata pregătit; el e de fapt acolo de când a ajuns în Chioggia și n-a mai știut încotro să meargă, te așteaptă să urci și să privești fascinat o albină care se lovește încontinuu de fereastra închisă, mereu în același loc, cu tenacitatea celui care nu poate vedea obstacolul din calea sa. În zile ca cea de azi îmi amintesc de toate ferestrele de care m-am lovit și eu, încontinuu, cu tenacitatea celui care nu vrea să creadă că, uneori, e mai înțelept să renunți.