Plimbându-mă prin orașul vechi al Nicosiei de Sud m-am trezit la un moment dat la un punct de trecere al frontierei: câteva butoaie vechi vopsite în alb și albastru și deasupra lor un soi de mini-căsuță în care stătea de pază un nene. Ajunsesem la cea mai ridicolă graniță pe care am trecut-o vreodată, cea care desparte orașul și țara în două: linia verde.
Sumar
Un oraș, două țări
În cele două zile petrecute în Cipru ținusem morțiș să vizitez Nicosia, ultimul oraș divizat din Europa. Din Larnaca ajungi în maxim o oră, cu indulgență din pricina soarelui care arde fără milă și care încetinește absolut totul acolo. Orașul vechi al ciprioților greci este ca un Lipscani înainte de boom-ul cafenelelor: clădiri care se descompun sub soare, haine vândute de-a valma pe stradă, oameni tuciurii, dar și urme ale colonizatorilor britanici – mașini cu volanul pe dreapta, o bună cunoaștere a limbii engleze indiferent de vârstă sau instruire și firme ce par rămase de acum o sută de ani.
La amiază străzile sunt pustii – este atât de năucitor de cald încât încep să nu mai simt căldura. Mă joc cu un suc rece băut la umbra unei clădiri, mă plimb pe străzi golite de orice urmă de viață și locuite doar de colonii de scaune vechi, fotolii ce se decolorează în soare, clădiri ce se scorojesc. Până la grănicerul cu pricina nimeni, niciun suflet de om.
O graniță ridicolă
Pe butoaiele vopsite în dungi fâlfâiau strașnic niște stegulețe și un semn scris de mână cu fotografiatul interzis stătea agățat câș. Eu deja îmi făcusem pozele de la distanță, așa că am trecut la o mică ofensivă: pot să trec pe aici în cealaltă Nicosie? Nu, îmi răspunde zâmbind nenea grănicerul. În altă parte? Nu, tot zâmbind. Deloc-deloc? Nu, nu, nu 🙂
O iau pe lângă graniță și dau peste alte butoaie îndesate între case vechi ce stau să se prăbușească, apoi alte butoiașe, alt nene, iar fotografiatul interzis – poate m-am înșelat și între timp au închis granița. Dar nu – la vreo sută de metri distanță, într-o zonă circulată, găsesc și punctul de trecere oficial: un bilețel cu 3 câmpuri de completat, pașaportul și trec la ciprioții turci cu viza primită pe loc.
Minarete și grădini
Minaretele mă îndeamnă să le vizitez și dau o fugă la Moscheea Selimiye, a doua moschee în care calc, după cea din Constanța. Mă nedumeresc un pic arcadele clădirii, mai degrabă gotice și care nu se potrivesc cu restul, până când aflu că moscheea a fost inițial catedrala Agia Sofia. Desigur, de ce să dărâmi de la rădăcină totul când poți să adaugi două minarete și să obții astfel o mândră moschee?
Printre ruine cresc flori
Nicosia de Nord este, dacă puteți crede așa ceva, și mai părăginită decât orașul vechi din sud, fără ca asta să îi răpească vreun pic din farmec. Clădiri preponderent albe, limba și moneda turcă, fețe arse de soare, multe moschei micuțe cu grădini umbroase și liniștite. Mă simt așa cum probabil mă voi simți la toamnă în Istanbul: undeva în Orient.
Sunt în pantaloni până la genunchi cu un top fără umeri și cu, probabil, singura pălărie de soare de prin Nicosia de Nord, pălărie care se plimbă fără grijă prin cuptorul cipriot și citește memoriile Cellei Serghi în grădina unei moschei. Aici nu este UE, deși comercianții acceptă moneda Euro, aici ești dincolo, în țara baclavalelor și a muezinilor. De ce această izolare a unui stat nerecunoscut de nimeni? O bucățică de pământ ars de soare disputat de turci și greci, aceasta este Republica Ciprului de Nord.
Dincolo de Ledra
Părăsesc nordul prin punctul de trecere a frontierei de la Ledra – acolo, între cele două republici, Națiunile Unite au o zonă tampon decorată cu multă sârmă ghimpată, dar în ciuda aspectului de baricadă grănicerul turc îmi verifică plictisit pașaportul, în timp ce grănicerul grec mi se plânge de ziua prea toridă: ”It is too hot today”. Da, încep să mă resimt de pe urma căldurii, simt că iau, literalmente, foc. În jurul meu totul arde mocnit sub soare – este soarele grecilor, al turcilor și al tuturor ciprioților care se zbate dincolo de 40 de grade la umbră.
Lucruri utile
Republica Cipru face parte din UE și folosește moneda Euro, Nicosia cea nouă fiind un oraș modern, dar cotropit de imigranți asiatici (filipinezi și vietnamezi, în special, dar și indieni). Republica Turcă a Ciprului de Nord nu este un stat recunoscut oficial și folosește lira turcească; totuși, magazinele din zonele centrale acceptă Euro și îți dau chiar și rest, în timp ce magazinele mărginașe acceptă Euro dar nu prea au să îți dea rest în aceeași monedă.
Insula este divizată începând cu anul 1974 și până în 2008 aproape nimeni nu putea trece dintr-o parte în alta. În clipa de față granița („Linia verde”) se trece foarte ușor pe bază de pașaport, iar cetățenii UE nu au probleme în a obține „viza”, care se oferă gratuit. Nu știu dacă se poate trece doar cu buletinul, trebuie verificat. Nu am văzut baricade, manifestații, doar viața de zi cu zi desfășurându-se ca de obicei.
De vizitat în Nicosia de Sud: Muzeul Ciprului, Muzeul Bizantin, Muzeul Luptei Naționale, Muzeul Observatorului Ledra, Muzeul Cipriot al Motocicletelor, Casa Dragomanului Hadjigeorgakis Kornesios.
De vizitat în Nicosia de Nord: Moscheea Selimiye, Poarta Kyrenia, Muzeul Barbarismului.
Cum se ajunge acolo: din Larnaca se poate ajunge cu autobuzul intercity cu plecare de la Finikoudes de pe promenada de pe plajă (din fața cafenelei Gloria Jean’s Coffees). Biletul costă 3 Euro, dus-întors costă 5 Euro. Există și o cursă privată direct de la aeroportul din Larnaca, biletul pentru o călătorie costă 8 Euro.
3 comentarii
Ce fotografii frumoase ai făcut! Zici că-s suprarealiste, ceva asemănător cu Cuba …
Cum ar fi o vacanta in Cuba? Ma mai gandesc uneori la asta, pentru candva.
superbe fotografiile