Anul ăsta am trecut printr-un accident de mașină soldat cu un traumatism cranio cerebral grav – nu am găsit prea multe informații pe net despre cât durează recuperarea după un TBI (traumatic brain injury), așa că o să povestesc despre experiența mea și la ce ar trebui să fie atent cineva care trece prin asta.
Cât timp m-am recuperat după accident am primit multe urări de bine, dar și întrebările clasice: mi s-au dat peste cap prioritățile, o să fac lucruri pentru care nu mi-am făcut timp până acum, am un bucket list pe care o să-l transform, în sfârșit, în realitate?
După un an și ceva de călătorit non-stop, una din revelațiile avute e cât de puține lucruri îmi trebuie, cu adevărat. Călătoresc cu un rucsac mediu de 40L în care intră toate obiectele de care am nevoie, lucru care îmi permite să mă mișc mai ușor prin lume și să iau bilete de avion mai ieftine, doar cu un obiect personal inclus.
Da, nu am bagaj de cală, dar cu toate astea am mai multe haine de schimb, trei tipuri de încălțăminte (bocancii de munte îi pun în picioare când merg cu avionul), laptop, o gentuță cu produse de igienă și alta cu alte lucruri utile precum hard extern, plus cabluri, încărcătoare și alte prostii. Cumpăr și abandonez haine în țările prin care trec, arunc produsele ieftine care pot fi înlocuite ușor, ca șamponul sau balsamul de păr și știu că aproape tot ce am poate fi înlocuit cu ușurință.
Care sunt cele mai importante obiecte din viața mea de acum?
Telefonul. Laptopul. Cardurile bancare. Aparatul foto. Pașaportul. Atât.
Azi m-am gândit un pic la ce voi face după ce mă pensionez. V-ați gândit vreodată la asta? Probabil că nu, cei mai mulți dintre voi. Adevărul e că nici eu nu reușesc foarte des să mă gândesc la lucruri, de cele mai multe ori mintea mea alunecă pe lângă gânduri și idei, fără să zăbovesc foarte mult lângă ele. Însă avantajul unei plimbări pe malul mării combinată cu un drum lung cu personalul e și acesta (dincolo de faimoșii aerosoli): găsești timp să gândești și nu doar să dai ”skip” la melodiile care nu-ți plac.
* * *
Pentru mine perioada pensionării prezintă un avantaj care nu poate fi ignorat – foarte mult timp liber, dar și un dezavantaj – puțini bani. Drept să spun, habar n-am ce pensie voi avea atunci și mi se pare atât de complicat să calculez încât mai bine nu îmi bat capul cu asta și mă gândesc la surse de venit alternative. Vor fi puțini bani, dar și nevoi mai puține, așa că mă văd călătorind prin locuri accesibile financiar, probabil Asia, Africa, America de Sud, pierzând vremea câte o săptămână pe vreo plajă departe de locurile turistice scumpe, apoi mutându-mă pentru o altă săptămână într-un alt loc și tot așa, un fel de pensionar itinerant. Aș putea să învăț să gătesc mâncăruri locale, poate chiar să mai câștig niște bani prin rețelele astea internaționale pentru mână de lucru ieftină: ceva grădinărit, dar nu prea mult, c-o să mă doară spatele, poate niște lecții de limba engleză, genul ăsta de lucruri. Sună bine, sună rău?
Anul acesta este al zecelea an de când am prins microbul călătoriilor. Chiar dacă am călătorit încă de mic copil, de abia începând cu 2008 mi-am făcut curaj să plec de capul meu prin lume. Mi-a plăcut atât de mult lucrul ăsta încât de atunci călătoriile au devenit principalul meu hobby.
Mi-am dat seama destul de repede că a călători nu este un simplu act superficial (chiar dacă pentru unii oameni este exact asta). E o activitate plăcută, dar în același timp este și o investiție pe care o faci cu timpul tău, timp care este cea mai volatilă și limitată resursă pe care o avem. La final, fie că este finalul unui an sau finalul unei vieți, rămâi doar cu amintirile, iar călătoriile au darul acesta, de a crea amintiri puternice, de care îți amintești toată viața.
Este ca și cum ai aduna o comoară, adăugând mereu ceva nou la ea, îmbogățindu-te de la un an la altul, însă față de comorile materiale care îți pot fi furate, pe aceasta nu ți-o poate lua nimeni, niciodată, cel puțin nu în acest univers în care timpul curge într-o singură direcție.
Dacă anul trecut petreceam un Crăciun liniștit în București, anul ăsta îmi iau rucsacul în spate și plec hai-hui, undeva mai la sud unde sunt 16 grade pe plus, se mănâncă multă pizza, sunt tot felul de insulițe de vizitat și mai e și-un vulcan cam năbădăios pe acolo (dificil de ghicit, știu…).
La începutul anului îmi propuneam să fiu mai atentă la întâmplările bune din viață, decât la cele rele, îmi pregătisem chiar și-un borcan pentru ”good memories” răvașe (reconvertit profesional dintr-un fost borcan de murături), dar am uitat să mă ocup de el și până la urmă l-am pus înapoi în dulap, că nu se știe niciodată când îți trebuie un borcan bun cu filet.
Oricât de ocupată sau obosită aș fi încerc să nu mă abat de la obiceiurile pe care mi le-am creat în timp și care au devenit o constantă în viața mea. E vorba de obiceiurile bune, care mă ajută să mă mențin pe ”plus” la capitolul dispoziție, sănătate și chef de viață. Diferențele le-am observat chiar eu față de anii în care aveam mai degrabă obiceiuri proaste și ”beneficiam” de deprimare, oboseală (așa zisa astenie de sezon), probleme de sănătate și o dispoziție schimbătoare.
Luna asta se împlinesc doi ani de când am făcut trecerea de la pâinea făcută cu mașina de pâine (rețetă clasică: mixuri din comerț, drojdie uscată, apă, zahăr, sare, ulei) la o pâine integrală cu maia. procedura în sine nu este grea (din punctul meu de vedere și nu al altora), durează în jur de 24 de ore până la obținerea unei pâini scoase din cuptor.
Am să instaurez o nouă tradiție: în prima zi din an o să-mi aleg un citat care să guverneze anul respectiv. Pentru 2016 am rezolvat deja:
Atunci când lucrurile merg cu adevărat bine, trebuie să ne asigurăm că și observăm asta.
Kurt Vonnegut, Cutremur de timp