Vorbeam azi cu o colegă despre cum în străinătate oamenii știu să se bucure de viață, că nu e vorba (doar) de nivelul de trai, că nu îți trebuie averi să trăiești frumos. Îi vezi seara ieșind afară la un ceas de vorbă și o cafea, doar pentru că se simt bine împreună. Există o comunitate, dar există și spațiul intim pe care ți-l aranjezi ca să te simți bine acasă.
Când afară a început să ningă tare cu fulgi mari și pufoși aproape toată lumea a început instantaneu să se plângă de lucrul ăsta, și la birou, și pe Facebook. Că traficul e vai și amar, că te uzi la picioare, că una, că alta – o adevărată catastrofă, ai zice, doar din pricina unor bieți fulgi care cad din cer.
Asta mi-a amintit de întâmplarea aceea celebră din 2007 când violonistul Joshua Bell a cântat la un Stradivarius într-o stație de metrou din Washington D.C. În 45 de minute de concert doar 6 oameni s-au oprit pentru o clipă ca să asculte ceea ce, într-un alt cadru decât un loc atât de banal, ar fi ridicat întreaga sală în picioare. Mai aproape de noi, și ca spațiu, și ca timp – este expoziția foto organizată de Bucureștiul meu drag în metrou la Piața Unirii: fotografii frumoase înșirate pe pereți pe lângă care majoritatea călătorilor trec grăbiți, fără să arunce măcar o privire. Nu au timp, trebuie să prindă următorul tren, să ajungă cât mai repede înapoi în lumea lor obișnuită.
Nu cu mulți ani în urmă am suferit de un viciu necruțător: colecționam cărți poștale! Eram așa de prinsă de această patimă încât din fiecare călătorie mă întorceam cu zeci, dacă nu măcar o sută de vederi de prin locurile pe care le vizitam. Plus o cutie de metal (din acelea pentru biscuiți) care era destinată să fie căsuța cărților poștale și numai a lor.
Zilele astea mi-am amenajat un loc al meu pentru scris și visat (marca Ikea, firește): o masă mică, albă, un scaun rotativ tot alb; pe masă stă laptopul negru la care, uneori, tasta Enter refuză să funcționeze; mai sunt niște cărți puse într-un colț – cărți de călătorie mai vechi împrumutate de la bibliotecă și ghidul Peru din care mai citesc uneori, cu toate că scrisul e atââât de mic; pe peretele din fața mea stă agățată harta lumii și la televizor e bătrânul Sherlock Holmes; mâine își va face apariția în decor rucsacul mic și negru cu care o să mă urc iar, pentru a nu știu câta oară, într-un avion.
Dacă aș avea casa mea aș dedica una dintre camere (cea mai mică, cea mai ferită de zgomote și cea mai luminoasă) pasiunii mele principale: călătoritul. Știu exact cum ar arăta această cameră: pe un perete harta lumii, prinsă bine pe o bucată de plută, ca să pot înfige piuneze în ea. În fața ei un birou simplu, pe care să îmi țin laptopul și hard-discul extern, plin cu poze. Pe peretele opus rafturi-rafturi pentru toate cărțile de călătorie, toate ghidurile și toate albumele. Pe lângă cărți fotografii înrămate, cu mine prin tot felul de locuri. Lângă fereastră o canapea-fotoliu-divan, largă și comodă, cu perne mari pe care să mă pot tolăni cu laptopul în brațe sau cu o carte mare și grea. Câteva mini-rafturi prinse pe perete ici și colo, pe care să îmi pun suvenirurile cumpărate din unele călătorii: matrioska mea cea roșie cu multe surioare, adusă tocmai din Rusia, un căluț Dala, tot roșu, pe care nu l-am cumpărat când am fost în Suedia (dar tot o să-mi iau unul, cândva…) și alte prostioare.
O avalanșă de declarații de iubire azi, de la cele mai debile până la cele mai ipocrite. Mă întreb și eu, ca prostul, de ce nu or putea să-și iubească țara în celelalte 364 de zile ale anului, în liniște și fără să-și fâlfâie listuțele cu motive pentru care ”o iubim, dom’le, o iubim”. Da’ stai, cred că știu, în restul anului sunt ocupați s-o înjure pe la toate colțurile, s-o fure și să-i mai tragă un picior undeva, nefericiți că au avut ghinionul să se nască tocmai aici și nu în altă parte.
Nu iubesc România. Nici nu o urăsc, disprețuiesc, ador sau mai știu eu ce sentiment lăcrămos și inutil. Nu îmi iubesc țara, chiar dacă în ultima vreme e la modă să iubești orice, de la obiecte banale până la noțiuni prost înțelese, trebuie să-ți iubești casa, că cică de abia atunci o să te iubească și ea, trebuie să-ți iubești mașina, cardul bancar, chiuveta din baie și mâine-poimâine o să trebuiască să-mi iubesc și gândacii de bucătărie și bateria de la telefon.
Urla cineva la televizor, întrebat fiind de ce se înghesuise, stătuse la o coadă imensă și plătise un preț mult mai mare pentru nu știu ce, că așa-i tradiția (la noi), adică fără acel obiect, acea bucată de pește, acel miel, pur și simplu nu se poate. Cunosc oameni care, înainte de Paști, se obosesc în așa hal făcând curat și gătind 10 feluri de mâncare, încât în noaptea de Înviere nu mai sunt în stare nici să se ridice de pe scaun. Iar cine nu face parte din această categorie robotitoare, intră în cealaltă, a celor care au ținut (sau nu) post, și apoi dau iama în mâncare, vizitând după aceea camerele de urgență ale spitalelor.
Nu îmi place sărbătoarea pascală, nu simt că devin mai bună dacă iau lumină, nu vreau să iubesc toți oamenii, nu am nici sentimentul acela al Paștelui fericit în familie și nici nu vreau să se sacrifice nimeni pentru mine, dacă asta presupune plăți ulterioare, cu dobândă, pe perioadă nedefinită. Nu vreau să revăd Patimile lui Hristos pentru a douăzecea oară, nici să fiu afumată într-o biserică, nici să stau în picioare ore în șir. Copil fiind, nu îmi plăcea de fapt nicio sărbătoare, nici măcar ziua mea de naștere, pentru că mereu mă alegeam cu sarcini educative precum curățatul morcovilor fierți pentru salata boeuf sau învârtitul într-o cratiță în care crema de zahăr făcea bulbuci și îmi ardea pielea. Eu voiam să stau pe afară, să mă joc și să pierd vremea, nu să șterg praful și să bat covoarele.
Mai nou mi-am făcut un obicei de a fi cvasi-deprimată duminica: fără chef, fără vlagă, oarecum plictisită & sastisită. După Doctor Who mă prinde ora prânzului cu ochii în tavan, numărând firele de păianjen care s-au mai țesut prin colțuri de la ultima curățenie generală, încep să mă uit pe fereastră o dată, de două ori, de zece ori întrebându-mă dacă are vreun sens să ies din casă, după care mă duc până în bucătărie și mă uit și pe fereastra de acolo, doar-doar…
Prima noapte într-o casă nouă este ciudată, frământată, semi-trează: sunete necunoscute și suspecte te țin cu urechea ciulită pentru depistarea exactă a sursei lor, patul e îngrozitor și nu îți poți găsi culcușul perfect care să te ajute să te cufunzi în somn. Am adormit pe la 2 dimineața, m-am trezit pe la 7 în sunetul unor voci (de ce s-or fi trezit vecinii mei așa devreme într-o zi liberă?). Pe la 8 am renunțat la falsul somn și am aruncat o privire pe fereastră: plouase în noaptea anterioară și, făcându-se foarte frig peste noapte, copacii se transformaseră în copaci de gheață. Sunetul neidentificat care m-a neliniștit de câteva ori în cursul nopții era făcut de crengile ca niște bețe din gheață care se frecau între ele, se loveau de geam, tremurau.
Am avut azi o străfulgerare că poate ăștia sunt cei mai fericiți ani pe care îi avem, și n-am avut eu destulă minte să îmi dau seama până acum, anii în care poți face o grămadă de lucruri care să te facă fericit (și îți trebuie așa de puțin ca să fii fericit), ani destul de mulți încât să știi ce e cu viața asta, dar destul de puțini ca să mai ai o grămadă înaintea ta, dacă totul decurge bine și oarecum previzibil. Ăștia sunt anii de care îți vei aminti mai târziu, cu nostalgie și dor pentru persoana care ai fost și nu mai este, care se frământa pentru cine știe ce fleacuri și se entuziasma pentru aparent-nimicuri. Posibil să fi fost influențată și de vremea mult prea perfectă de afară, de broșa mea ca un mac roșu pe care am redescoperit-o azi dimineață și poate de încă unul-două lucruri nu foarte însemnate, dar care m-au făcut să zâmbesc.
Nu mare lucru, din fericire. Am regăsit plăcerea lui dolce far niente, a scotocitului prin librării – ieri am luat la rost raftul cu cărți de(spre) fotografie de la Cărturești (always my favourite bookstore) și am dat peste The Photograph as Contemporary Art de Charlotte Cotton, cartea asta fiind (absolut întâmplător, urma să aflu mai târziu) una dintre cele două cărți de căpătâi pentru cineva pasionat de fotografie (a doua ar fi Photography: A Critical Introduction, de Liz Wells), a plimbatului aiurea (e mai fain decât plimbatul cu un scop anume) și care se traduce prin “hai s-o iau pe strada asta să văd ce mai e și pe-aici” – mai întotdeauna e și ceva interesant, cum ar fi un gard neînsemnat, care dintr-un motiv obscur m-a obsedat în așa măsură încât azi m-am trezit cu o oră mai devreme doar ca să mai trec o dată pe acolo în speranța absurdă că voi vedea soarele răsărind din spatele lui într-un mod cu totul spectaculos (nici pomeneală).