O viață bună

Februarie: mă grăbesc să ajung la Ambasada SUA, cu ceva emoții că voi ajunge prea târziu sau că nu voi lua viza. Așteptare, apoi ultima etapă, interviul. În fața mea o fată îi povestește entuziasmată angajatului de la ambasadă că visează să se plimbe pe Fifth Avenue de ziua ei. Primește viza, e fericită. Un tip cu papion îmi ia interviul: cinci-șase întrebări, răspund scurt și la obiect, primesc viza. Plec de acolo fericită, în mai puțin de o lună voi fi la New York.

Martie: cu o săptămână înainte de plecare Trump anunță travel ban pentru zona Schengen. Escala mea era prin Viena, chiar dacă reușeam printr-un miracol să intru în State, ce rost avea să călătoresc atunci? Am renunțat la călătorie fără prea mult stres, puteam merge altă dată, oricum chestia asta nu putea dura prea mult.

Cristina m-a întrebat cum am ajuns călătoresc solo și în timp mă gândeam la asta și scriam răspunsurile mi-am amintit nu de primele mele călătorii solo, ci de copilărie, când găseam atâtea resurse în imaginație încât orice întâmplare banală avea forța unei aventuri irepetabile. Încă mai găsesc resurse în imaginar, care să-mi coloreze cotidianul și să transforme o simplă plimbare în ceva interesant.

* * *

Probabil mulți dintre voi nu știți, dar când mi-am deschis blogul, prin toamna lui 2009, i-am spus inițial Călătorii imaginare, nu pentru că povesteam despre călătorii imaginate, ci pentru că ele începeau în imaginar, continuau în real și se întorceau la mine îmbogățite. Dar nu era un nume potrivit pentru un blog, așa că a trebuit să apelez la tehnicile Șeherezadei și ale ei 1001 de povești care să te țină captivat o viață întreagă.

Azi m-am gândit un pic la ce voi face după ce mă pensionez. V-ați gândit vreodată la asta? Probabil că nu, cei mai mulți dintre voi. Adevărul e că nici eu nu reușesc foarte des să mă gândesc la lucruri, de cele mai multe ori mintea mea alunecă pe lângă gânduri și idei, fără să zăbovesc foarte mult lângă ele. Însă avantajul unei plimbări pe malul mării combinată cu un drum lung cu personalul e și acesta (dincolo de faimoșii aerosoli): găsești timp să gândești și nu doar să dai ”skip” la melodiile care nu-ți plac.

* * *

Pentru mine perioada pensionării prezintă un avantaj care nu poate fi ignorat – foarte mult timp liber, dar și un dezavantaj – puțini bani. Drept să spun, habar n-am ce pensie voi avea atunci și mi se pare atât de complicat să calculez încât mai bine nu îmi bat capul cu asta și mă gândesc la surse de venit alternative. Vor fi puțini bani, dar și nevoi mai puține, așa că mă văd călătorind prin locuri accesibile financiar, probabil Asia, Africa, America de Sud, pierzând vremea câte o săptămână pe vreo plajă departe de locurile turistice scumpe, apoi mutându-mă pentru o altă săptămână într-un alt loc și tot așa, un fel de pensionar itinerant. Aș putea să învăț să gătesc mâncăruri locale, poate chiar să mai câștig niște bani prin rețelele astea internaționale pentru mână de lucru ieftină: ceva grădinărit, dar nu prea mult, c-o să mă doară spatele, poate niște lecții de limba engleză, genul ăsta de lucruri. Sună bine, sună rău?

La sfârșitul unui an în care, teoretic, am bifat mai multe ”realizări” decât în alții, printre care cumpărarea unui case, o călătorie la care visam (India) și un nou lucru învățat (mersul pe bicicletă), mă simt mai golită de sens ca în alți ani. Nu sunt deprimată, nici tristă, nici în mod deosebit obosită sau tracasată, nu am probleme pentru care să-mi fac griji, dimpotrivă, lucrurile merg destul de bine, dar cu toate astea mă simt amorțită, o stare care, presimt, poate face la fel de mult rău.

Desigur, nu prea îți vine să vorbești despre asta: ”ce mai faci?” ”păi, știi, bine, nu prea mai îmi pasă de nimic…” Lumea mă întreabă, în general, unde mai plec, pentru că asta e un lucru destul de cunoscut despre mine, dar drept să spun călătoriile mi s-au părut destul de lipsite de sens în ultima vreme. Iar sensul este ceva care trebuie căutat și găsit, nu ți se oferă singur pe farfurie.

#1. Să mă plimb pe o promenadă pe malul mării cu o bicicletă mică și ușoară (Brompton comes to mind) și un câine (sau doi) alergând fericiți pe lângă mine
#2. O bibliotecă în care să păstrez albume de artă și cărțile care mi-au plăcut
#3. Libertatea de a te urca în mașină sau tren sau orice altceva și să călătorești spre un loc ales la întâmplare
#4. Să mă uit la filme (bune sau proaste) împreună cu alți prieteni și să le comentez (cât mai acid) la un pahar de vin
#5. Să am un pick-up (da!) și discuri de vinil pe care să le ascult duminica
#6. Să scriu scrisori (cu stiloul, pe hârtie) și să primesc la rândul meu (pentru amatorii de așa ceva există Letter Writers Alliance și Postcrossing. Postcrossing l-am folosit câțiva ani, e un schimb de cărți poștale, the random kind)

To be continued…

Anul acesta este al zecelea an de când am prins microbul călătoriilor. Chiar dacă am călătorit încă de mic copil, de abia începând cu 2008 mi-am făcut curaj să plec de capul meu prin lume. Mi-a plăcut atât de mult lucrul ăsta încât de atunci călătoriile au devenit principalul meu hobby.

Mi-am dat seama destul de repede că a călători nu este un simplu act superficial (chiar dacă pentru unii oameni este exact asta). E o activitate plăcută, dar în același timp este și o investiție pe care o faci cu timpul tău, timp care este cea mai volatilă și limitată resursă pe care o avem. La final, fie că este finalul unui an sau finalul unei vieți, rămâi doar cu amintirile, iar călătoriile au darul acesta, de a crea amintiri puternice, de care îți amintești toată viața. Este ca și cum ai aduna o comoară, adăugând mereu ceva nou la ea, îmbogățindu-te de la un an la altul, însă față de comorile materiale care îți pot fi furate, pe aceasta nu ți-o poate lua nimeni, niciodată, cel puțin nu în acest univers în care timpul curge într-o singură direcție.