Până la pandemie nomazii digitali erau de regulă freelanceri sau oameni care puteau decide pentru sine de unde să lucreze. Lucrurile nu mai stau așa acum și nu cred că am vorbit suficient despre ceea ce a devenit stilul meu de viață – lucrul remote din alte locuri sau workations.
Ritualul meu zilnic e așa: mă trezesc pe la 6.30-7 am și cobor să-mi pregătesc micul dejun. Dimineața este rece, așa că ies de sub pături fără entuziasm (ce-aș mai dormi…!) Stau la un hostel unde am camera mea cu o lamă pictată pe perete și perdele vișinii, iar la parter e bucătăria.
Februarie: mă grăbesc să ajung la Ambasada SUA, cu ceva emoții că voi ajunge prea târziu sau că nu voi lua viza. Așteptare, apoi ultima etapă, interviul. În fața mea o fată îi povestește entuziasmată angajatului de la ambasadă că visează să se plimbe pe Fifth Avenue de ziua ei. Primește viza, e fericită. Un tip cu papion îmi ia interviul: cinci-șase întrebări, răspund scurt și la obiect, primesc viza. Plec de acolo fericită, în mai puțin de o lună voi fi la New York.
Martie: cu o săptămână înainte de plecare Trump anunță travel ban pentru zona Schengen. Escala mea era prin Viena, chiar dacă reușeam printr-un miracol să intru în State, ce rost avea să călătoresc atunci? Am renunțat la călătorie fără prea mult stres, puteam merge altă dată, oricum chestia asta nu putea dura prea mult.
Dacă ai pierdut timpul, acela nu mai poate fi recuperat, orice ai face. Fiecare zi care trece, fiecare lună și fiecare an sunt de nerecuperat. Și cu toate că timpul nostru e viața noastră, iar banii sunt niște resurse valoroase, dar care pot fi recuperate și multiplicate, de multe ori acordăm mai multă atenție protecției banilor noștri decât protecției timpului de care dispunem.
Musai List, Octavian Pantiș
Locuiesc într-un cartier cu case și grădini, pisici și câini și, ocazional, pălării de vrăjitoare. Copiii mă întreabă dacă îmi place steagul pe care l-au agățat de balcon, pisicile sunt mătăsoase, străzile goale.
Cristina m-a întrebat cum am ajuns călătoresc solo și în timp mă gândeam la asta și scriam răspunsurile mi-am amintit nu de primele mele călătorii solo, ci de copilărie, când găseam atâtea resurse în imaginație încât orice întâmplare banală avea forța unei aventuri irepetabile. Încă mai găsesc resurse în imaginar, care să-mi coloreze cotidianul și să transforme o simplă plimbare în ceva interesant.
* * *
Probabil mulți dintre voi nu știți, dar când mi-am deschis blogul, prin toamna lui 2009, i-am spus inițial Călătorii imaginare, nu pentru că povesteam despre călătorii imaginate, ci pentru că ele începeau în imaginar, continuau în real și se întorceau la mine îmbogățite. Dar nu era un nume potrivit pentru un blog, așa că a trebuit să apelez la tehnicile Șeherezadei și ale ei 1001 de povești care să te țină captivat o viață întreagă.
Azi m-am gândit un pic la ce voi face după ce mă pensionez. V-ați gândit vreodată la asta? Probabil că nu, cei mai mulți dintre voi. Adevărul e că nici eu nu reușesc foarte des să mă gândesc la lucruri, de cele mai multe ori mintea mea alunecă pe lângă gânduri și idei, fără să zăbovesc foarte mult lângă ele. Însă avantajul unei plimbări pe malul mării combinată cu un drum lung cu personalul e și acesta (dincolo de faimoșii aerosoli): găsești timp să gândești și nu doar să dai ”skip” la melodiile care nu-ți plac.
* * *
Pentru mine perioada pensionării prezintă un avantaj care nu poate fi ignorat – foarte mult timp liber, dar și un dezavantaj – puțini bani. Drept să spun, habar n-am ce pensie voi avea atunci și mi se pare atât de complicat să calculez încât mai bine nu îmi bat capul cu asta și mă gândesc la surse de venit alternative. Vor fi puțini bani, dar și nevoi mai puține, așa că mă văd călătorind prin locuri accesibile financiar, probabil Asia, Africa, America de Sud, pierzând vremea câte o săptămână pe vreo plajă departe de locurile turistice scumpe, apoi mutându-mă pentru o altă săptămână într-un alt loc și tot așa, un fel de pensionar itinerant. Aș putea să învăț să gătesc mâncăruri locale, poate chiar să mai câștig niște bani prin rețelele astea internaționale pentru mână de lucru ieftină: ceva grădinărit, dar nu prea mult, c-o să mă doară spatele, poate niște lecții de limba engleză, genul ăsta de lucruri. Sună bine, sună rău?
“I’m not here,” she said to herself. “Perhaps I never was.” And she disappeared.
Murim din lipsă de dragoste. Sau din lipsă de rosé și prea puține flori.
Mă grăbesc să scriu despre ultimele cărți citite până nu trece vara și uit cât de tare mi-au plăcut. Dacă până acum preferam să citesc în limba română, de câteva luni am prinsul gustul lecturilor în engleză: nu doar că mi se pare mai natural să citesc așa, dar mi-au revenit pofta și curiozitatea de a citi.
Luna asta am avut chef de SF, mult SF. Am început cu seriale, mai exact cu Westworld, la care am devorat prima serie, dar mi-am pierdut interesul la a doua, am început și am terminat Blade Runner (cartea) și am băgat la greu Battlestar Galactica.