Până acum o săptămână mai fusesem doar o singură dată într-o salină, dar Salina din Turda, proaspăt renovată cu fonduri PHARE, o întrece cu mult. În primul rând ai impresia că ai ajuns în mijlocul unui decor pentru un film SF – cele două mine principale, Mina Rudolf și Mina Terezia, sunt incredibile.
Mi-am dorit să vizitez Clujul de o grămadă de vreme: dacă celelalte orașe le mai știam cât de cât, Clujul mi se strecurase printre degete de fiecare dată, până când devenise o mică obsesie pe harta orașelor de vizitat în România. De asta când mi s-a oferit ocazia să mă plimb pe la noi prin țară nu mi-a fost greu să îl aleg pentru al doilea city-break românesc, după ce nu cu mult timp în urmă am redescoperit Brașovul.
Sâmbătă de dimineață am luat la rând toate locurile frumoase din Brașov și am descoperit altele noi, pe care nu le vizitasem până atunci: Turnul Alb, la care se ajunge urcând o scară lungă de tot și de la care ai o vedere foarte frumoasă asupra Pieței Sfatului și a Orașului Vechi, Turnul Negru, la mică distanță de cel alb, și promenada Warthe, de la care se vede cartierul Prund, cu turlele bisericilor ortodoxe profilându-se în zare. A fost o plimbare foarte plăcută, mai ales că a fost soare și cald.
Când am fost la Iași mi-am luat două cărți, să le citesc în timp ce aștept trenul spre București. Una dintre ele, scrisă de un englez, este povestea unui băiețel din Botoșani care, pe vremea legionarilor, e trimis la unchiul său bogat și celebru din Londra, unchiul Rudolf, și rămâne definitiv acolo. Mi-am dorit, prin urmare, să vizitez și eu Botoșaniul în a doua zi de weekend moldovenesc, dar legăturile cu trenul erau proaste și eu nu aveam timp, ca întotdeauna, să schimb trenuri și să aștept. M-am dus în autogara din Iași și am ales destinația cu cele mai dese curse: Pașcani.
Iași. Dimineață cețoasă cu tramvaie uruind prin fostul Târg al Cucului. Când, în sfârșit, soarele se strecoară printre firele de aburi, atmosfera de toamnă prinde viață și-ți mai desfaci un pic șalul sub care te-ai adăpostit. E sâmbătă, iar străzile mai mult goale sunt pentru desfătarea ta. În Iași, aproape de Piața Unirii, există un birou de informare turistică. E prea devreme și totuși e deschis. Primesc hartă, broșuri, explicații. Doamna de acolo s-a mutat înapoi după vreo 8 ani de locuit în București și îmi spune că îi lipsește orașul – Bucureștiul, adică, acel București care se lasă mai greu cunoscut și iubit.
Am plecat spre Șimon într-una dintre cele mai urâte zile din toamna asta, cu mult frig și ploaie din aia care te ține în casă. Excursia părea compromisă, așa că atunci când am ajuns pe la 11 noaptea la Valea Arginților, în satul Șimon de lângă Bran, nu îmi doream decât un somn bun. În schimb ne-am trezit întâmpinați de câinii casei (Ghindor, un dulău uriaș, dar foarte blând și liniștit, Foresta, o cățea care lua poziția de mângâieri la fiecare 5 minute și frățiorii Bamse și Ozzo, niște jucării albe și pufoase). În sala de mese – minune: expoziție de murături ca la bunica acasă și platouri cu gustări românești. Mâncarea și vinul casei ne-au pus rapid pe picioare și nici n-am simțit când a venit miezul nopții stând la taclale în Valea Arginților.
După Rășinari se urcă niște dealuri, după ce treci de toate pensiunile înșirate pe marginea drumului, și ajungi pe un platou montan plin cu floricele mici, albe. În zare, oi. Sus, în vârful muntelui, este Noica. Am evitat telefericul care e distracția principală a celor care ajung la Păltiniș și am luat-o printre brazi, spre schit. Nu știam că acolo e înmormântat Noica. Multe nu știu și multe mai am de descoperit în lume…
Ca să ajungi la Păltiniș trebuie să treci și prin Rășinari, și dacă tot ajungi acolo de ce să nu te oprești pentru o plimbare pe ulițele satului și câteva fotografii? Rășinari e un sat de oameni bogați, mi se spune, dar cu apucături ciudate, cu căsătorii între ei pentru păstrarea averii și câte o bătaie cu furcile, așa… din când în când. Pe străzi nici suflet de om în arșița amiezii – case blindate bine în spatele porților înalte și-un drum bolovănos și neprietenos. Ce e frumos tare e biserica veche, pictată în exterior – e una dintre cele mai vechi din Mărginime.
Nu mai văzusem de ani de zile un Gostat și, exact când uitasem complet de existența și utilitatea lor, m-am întâlnit nas în nas cu unul în Blaj. Orașul părea înghețat în timp, cu ronduri de flori aranjate în parcul din piața centrală a orașului și cu bătrâni șezând cuminți în poartă. În plin centrul urbei trona o pancartă mare care făcea reclamă la pagina de Facebook a orașului: Mândru de Blaj, în timp ce dintr-o mașină din parcară răsunau romanțe.
Multă vreme mi-am dorit să ajung în locul ăsta, visam chiar să stau mai multe zile, să înnoptez acolo ca să vizitez mai pe îndelete împrejurimile. N-a fost să fie și când am vizitat în sfârșit Biertan, am fost cam pe fugă și cred că mi-au scăpat niște lucruri.