Manaus: umed, cald, îndepărtat. Un oraș cu clădiri cândva frumoase, acum într-o paragină aristocratică, de nobil scăpătat care și-a luat demult tălpășița din cuibul aurit de pe care se scorojește acum vopseaua. Și-a luat și mobila cu el și a lăsat doar pereții goi.
Nu întotdeauna locurile care ne vrăjesc au cele mai bune începuturi. Brasilia a început ca o nuvelă proastă: un autobuz greșit luat de la aeroport, un altul care nu mai sosea într-o stație pustie în seara de Crăciun, un taxi de negăsit, un hotel neprimitor în care a fost cât pe ce să nu fiu primită. Aș fi plâns de ciudă dacă n-aș fi fost prea obosită pentru asta. Aș fi plecat de acolo dacă nu mi-ar fi fost prea teamă să fac asta. Până la urmă ce căutam acolo, în mijlocul Braziliei, într-un oraș fără ocean, fără munți, fără plaje, fără muzică?
Cu toții ne dorim să ni se întâmple lucruri bune, să trăim măcar din când în când clipe de fericire, să vedem lucruri spectaculoase, frumoase, uimitoare. Viața, în schimb, e formată din momente, locuri și trăiri banale pe care uneori ajungi să le consideri ca fiind cea mai bună versiunea a ceea ce poate fi. Nu îmi pot programa fericirea, dar îi pot da o mână de ajutor, căutând și descoperind locuri, lucruri și momente spectaculoase, uimitoare, frumoase.
Întotdeauna mă stresează sosirea într-un loc îndepărtat și necunoscut. Dacă e mai apropiat nu mă stresează deloc, ce poate fi periculos acolo? Dar pe un alt continent…ehee, sigur oamenii sunt dubioși și îți vor răul, taxiurile nu există, hotelurile arară altfel, mâncarea este ciudată, în fine, tot felul de pericole pe care, după 14 ore de zbor și altele petrecute în diverse aeroporturi, nu le mai poți aprecia corect.