Casa Buddenbrook, cronica unei familii de demult

Trec printr-o perioadă ”casnică”, în care mă dezlipesc cu greu de camera mea, nu îmi place să mă îndepărtez prea tare de parcul din cartier și renunț la călătorii și planuri de călătorie cu ușurință și fără regrete. Îmi tot propun să ies mai des din casă, dar lucrul ăsta nu prea îmi reușește deloc. Efortul de a mă deplasa prin spațiu din punctul A în punctul B – oriunde, chiar și prin București – mi se pare prea mare, prea fără rost, iar asta nu e neapărat un lucru bun. Mă consolez totuși cu gândul că e probabil doar o etapă care are rostul ei, și va rămâne timp suficient și pentru peregrinări, dacă voi avea chef de ele.

Dar până atunci citesc. Citesc carte după carte și nu mă mai satur de ele. Am citit despre Chile în Țara mea inventată, am citit despre timp și bozoni în Scurtă istorie a timpului, am citit despre București în Fraier de București. Am citit și Casa Buddenbrook, o carte pe care am privit-o la început cu scepticism, deși mi-au plăcut foarte mult Moarte la Veneția și Muntele vrăjit de același autor. Dar mă gândeam că eh, o carte despre o familie de burghezi, cât de interesant poate fi? Însă Thomas Mann ar fi putut scrie liniștit și despre gândacii de Colorado și tot ar fi ieșit o carte interesantă, cam așa e când ai talent (scuzați comparația, zic și eu așa).

Buddenbrook, o familie de comercianți bogați din Lübeck a căror stea pare să strălucească la mijlocul secolului 19, este surprinsă timp de câteva generații până la declinul și dispariția ei. Este vorba despre stingerea unei întregi clase sociale, dispariția vechilor familii deja îmbătrânite în pragul unui secol care avea să aducă mari transformări în Europa. Dar ce m-a pus pe gânduri, urmărind istoria membrilor acestei familii, e cât de rapid îți trece viața și ce ușor se pot transforma speranțele în dezamăgiri.

Ești tânăr, frumos, bogat, viața pare să-ți zâmbească din toate părțile și te trezești două divorțuri mai târziu că nici măcar fiica ta nu are mai mult noroc în viață, iar frații tăi se sting încet-încet. Îți faci o casă mare, cea mai făloasă din tot orașul, și apoi te plimbi trist prin încăperile vaste și nu înțelegi de ce te simți așa pustiu. Doar ai de toate, nu?

Bani, o soție frumoasă, un copil mult dorit, un nume, o afacere… Și totuși, mai bine să vină moartea, să vină cât mai repede, să dormim, să nu ne mai gândim la nimic. Și iată că moartea vine și îi ia cu îndurare la pieptul ei pe tată și pe copil. Doar venerabilă bunică, stâlpul familiei, se uită cu invidie de pe patul de moarte la cei rămași în viață și vrea să trăiască, se luptă pentru fiecare suflare și nu vrea să plece, mai vrea să stea, mai vrea… dar nu se poate.