Cărțile uitate ale unei primăveri ploioase

Mă uitam mai devreme la ce am scris pe blog prin mai 2015: nici atunci nu prea aveam chef de nimic, nici atunci n-a fost o primăvară călduroasă, nici atunci nu făceam nimic remarcabil. Pe de altă parte, însă, anul trecut am citit mult mai mult: 38 de cărți până la finalul lunii mai (!), pe când acum am terminat numai 16. Pur și simplu nu mai am poftă să citesc decât în weekend, când prind un moment să stau pe balcon, dacă e vreme bună, sau în parc sub un copac. În rest m-am învățat să butonez tot timpul telefonul, care nici măcar nu-mi spune ceva interesant.

Ce cărți am citit primăvara asta

Șoareci și oameni, John Steinbeck. Un roman despre oameni fără șanse reale din partea vieții, dar plini de vise mari și nerealiste. Moartea câinelui bătrân, care ”nu mai era bun de nimic”, prevestește moartea omului prea slab de minte ca să înțeleagă ce face. E o carte foarte bună, cu un titlu pastișat la greu (”of dogs and men”, ”of x and men”).

Exilul și Împărăția, Albert Camus. Povestirile lui Camus se petrec într-un Alger neprimitor, aflat la limita dintre vis și realitate. Peisajele bătute de vânturi și înecate de nisip trag după ele destine rătăcite într-o țară a nimănui. Camus rămâne în continuare unul dintre scriitorii mei preferați, de-a lungul timpului am citit multe cărți scrise de el.

Povestirea cameristei, Margaret Atwood. E prima carte de Atwood pe care o citesc și mi-a plăcut foarte mult, deși am tot evitat-o pentru că, în general, nu-mi plac distopiile și mă așteptam să fie ceva apăsător și greu de digerat. N-a fost așa, iar povestea și stilul m-au captivat de la început – lumea absurdă descrisă în carte are multe elemente împrumutate din realitatea în care trăim sau în care am trăit la un moment dat.

Henry și June, Anaïs Nin. Povestea devenirii unei femei (Anaïs) și relația ei cu Henry Miller și June, soția lui. Nu am citit nimic de Miller până acum, dar cartea asta m-a făcut curioasă. Henry și June este un jurnal scris alert și cu pasiune, foarte viu și, probabil pentru unii, șocant, Anaïs fiind o femeie care s-a împărțit între mai mulți bărbați, iubindu-i pe fiecare într-un alt mod, dar fără să se poată dărui complet unuia singur.

Cele mai frumoase povestiri, Dino Buzzati. Am avut o tentativă mai demult de a citi Deșertul tătarilor, care nu m-a prins și, de atunci, l-am cam evitat pe Buzzati și rău am făcut, pentru că povestirile lui mi-au plăcut nespus, așa morbide-absurde-triste-și-frumoase cum sunt ele. Buzzati scrie mult despre moarte, care la el e un personaj real care te conduce până acasă ca să-ți poți lua rămas bun de la ai tăi, moartea le vorbește oamenilor și îi îndrumă, pare aproape blândă și înțelegătoare cu oamenii care își cunosc atât de puțin propria natură. Sunt multe povestiri care mi-au plăcut și care, probabil, îmi vor rămâne în amintire.

Mai sunt niște cărți pe care le-am început și le-am abandonat, ca Nostagia de Cărtărescu (later edit: până la urmă am citit-o și mi-a plăcut!) și The Crying of Lot 49 de Thomas Pynchon, momentan nu am chef de ele. Îmi doresc o carte atât de bună încât să n-o pot lăsa din mână, dar văd că anul ăsta întârzie să se arate.