Cairo: piramide, manifestații & povești arabe

Cairo: Piața Tahrir, piramide, Citadela, cartierul islamic, manifestații și istorie. Un oraș cu contraste, care nu te lasă indiferent, în care înveți că ”I help you, you help me”.

Cairo

În prima mea zi în Cairo am reușit să mă rătăcesc exact la doi pași de hotel. Menționez de la început că am un simț de orientare remarcabil: dacă mă lași fără hartă în mijlocul unui oraș necunoscut găsesc singură drumul spre gară, metrou, centru. Dacă mă lași pe o stradă necunoscută mă voi învârti pe ea de 20 de ori până găsesc ceea ce caut. Exact așa mi s-a întâmplat și în Cairo.

Dar întâi de toate am fost la Muzeul de Egiptologie și am făcut cunoștință cu mumiile regale: mici, stafidite și înnegrite de la diferitele substanțe de îmbălsămare, ai dificultăți în a crede că acestea au fost, la vremea lor, niște faraoni adevărați. Se plătește bilet separat, mai scump decât cel pentru muzeu, așa că dacă nu sunteți foarte interesați de mumii, nu pierdeți foarte multe dacă nu le vedeți. După câteva ore de privit exponate fără etichete înghesuite pe niște culoare cam prăfuite (Muzeul de Egiptologie are maaare nevoie de-o renovare și modernizare), nu pot să spun decât atât: doamnelor, trebuie neapărat să vedeți bijuteriile lui Tutankamon, sunt extraordinare!

După muzeu mai aveam timp pentru o vizită așa că m-am dus în Old Cairo, cartierul coptic, dar ghinion: în Egipt toate muzeele se închid la 4 după amiaza, fără excepție, așa că am pornit să mă plimb prin jur și am nimerit fără să vreau în “Real Cairo”, adică un cartier cu locuințe dărăpănate din chirpici, străzi din pământ și multe capre și găini peste tot. Prin comparație străzile de lângă Piața Tahrir, care mă neliniștiseră un pic în noaptea sosirii mele acolo, păreau a fi culmea civilizației.

Cairo e plin de contraste de acest fel, dar care, paradoxal, la fața locului nu contrastează deloc, se îmbină ca degetele unei mănuși mai ponosite. Toate clădirile sunt vechi sau foarte vechi, mâncarea sau ceaiul se prepară direct în stradă, în praf, regulile de circulație nu există și fiecare mașină și pieton circulă după regulile lui, orașul e îngrozitor de aglomerat, poluat și zgomotos (claxoanele nesfârșite se aud mai tare decât orice cântare a muezinului), băncile par să lucreze doar o oră pe zi, căci le-am găsit mereu închise, oamenii îmbrăcați modern (a se citi “în blugi”) se amestecă cu cei purtători de gallibaya, portul lor tradițional – o cămeșoaie de regulă gri, pe sub care se poartă un fel de izmene. Mașinile, dacă sunt foarte vechi (majoritatea așa sunt), au obligatoriu pe bord un fel de blăniță îmbâcsită de praf.

E un oraș haotic, fără un centru în care să plimbi și să admiri orașul, distanțele dintre anumite obiective turistice sunt foarte mari, metroul are doar două linii, iar autobuzele – hah, sunt o glumă sinistră! Străzile de lângă Tahrir sunt veșnic agitate, se vând țoale de calitate proastă în mijlocul lor, iar vânzătorii rămân de pază toată noaptea, lumea se bulucește tot timpul, sunt zeci de cafenele la care se fumează narghilea sau se mănâncă ceva, sute de mașini printre care trebuie să te strecori și să fii cu ochii în patru să nu te calce vreuna și peste tot domnește araba din care nici să te dai cu capul de zidurile moscheilor nu pricepi nimicuța. Asta ca să înțelegeți de ce, deși aveam de mers vreo 5 minute de la metrou la hotel, m-am rătăcit cu atâta ușurință.

Părea să fie simplu: din Tahrir pe strada Talaat Harb până în piața cu cofetăria Groppi, apoi tot înainte câțiva metri. Cu toate astea m-am învârtit cel puțin o oră, două, pe aceleași străzi, înainte și înapoi, am întrebat vreo 10 oameni de Talaat Harb ăsta și de încă o străduță, inclusiv un polițist de circulație, am încercat nu știu câte variante și am mers, am mers, am mers până m-am rătăcit de tot și n-am mai știut nici unde sunt și nici unde vreau să ajung.

Exact când m-am oprit obosită lângă un indicator în arabă din care nu înțelegeam nimic s-a oferit un egiptean să mă ajute. ”Ah, la Șoricel Hotel stai? Dar e simplu de ajuns acolo, te conduc eu! Dar cum poți să stai la Șoricel, e foarte murdar acolo! Eu am un hotel așa și așa, doar dublu față de cât plătești tu la Șoricel – nu te interesează? Uite, am și ajuns la hotelul tău, e după colț, nu vrei să îmi faci și tu o favoare? I help you, you help me!

Și, apropo, proprietarul de la Șoricel e prietenul meu. Nu vreau decât să cumperi pentru mine niște țigări de la duty-free, îți dau eu bani, țigările din Egipt sunt foarte proaste și scumpe. Proprietarul de la Șoricel Hotel e cel mai bun prieten al meu, my best friend! I help you, you help me, iar duty-free-ul e chiar aici, după colț.” Atâta a turuit egipteanul încât până la urmă am zis bine, hai la duty-free.

Și uite așa, ruptă de oboseală după o zi întreagă de mers pe jos prin Cairo am plecat “după colț”, adică la alte 20 de minute de mers pe jos, până la un duty-free deschis la ora aia ca să cumpăr 3 cartușe de țigări și 3 sticle de alcool, calitatea întâia, pentru un egiptean pe care nu-l văzusem în viața mea.

Prima lecție în Egipt: I help you, you help me sau mai bine chiar, îmi dai bacșiș!

La piramide!

În a doua zi a vacanței în Egipt eram hotărâtă să ajung la celebrele piramide. Cu toate astea nu m-am grăbit deloc să mă trezesc dimineața, așa că până m-am moșmondit eu și l-am găsit pe proprietarul hotelului cu care voiam să negociez un taxi s-a făcut aproape ora prânzului.

Discuția a început la o cafea palestiniană pe care n-am putut s-o beau cu niciun chip, căci avea un gust puternic de parfum, și, deși eram dispusă să închiriez un șofer pentru toată ziua, omul avea o singură idee cât se poate de fixă, și anume să îmi vândă un tur cu cămila.

Că dacă intru la piramide cu cămila nu mai plătesc biletul de intrare, că sunt în Egipt și vai, nu se poate să ratez tocmai experiența asta, că pot să merg cu cămila în vârful dunei și de acolo să pozez piramidele (aici, recunosc, mi-a trezit un pic interesul) și tot așa. La fiecare încercare a mea de a reveni la taxiul meu, el aducea iar vorba de cămilă.

”Dar nu se poate ajunge acolo și cu autobuzul?”, întreb într-o doară, plictisită de discuția prea lungă. ”Da, se poate”, îmi răspunde el cam scârbit de o asemenea idee. ”But why don’t you want the camel ride, uaaaaaaiii, uaaaaaaiii??””Pentru că nu-mi place cămila dumitale!””Then go by bus, please goooo by bus!” Și așa se face că am plecat hotărâtă să mă descurc singură – fără taxi, fără cămilă, fără nimic. În definitiv cât de complicat putea să fie?!

Prima parte era simplă: trebuia să iau metroul până la Giza Suburban, care e prima stație după Giza. Până la metrou am făcut 5 minute – stația Sadat, din Piața Tahrir. Sunt mai multe trenuri care opresc acolo, dar cel care merge la Giza e bine marcat și cu caractere latine.

M-am urcat într-un vagon pentru femei (în metroul din Cairo femeile au vagoane rezervate doar pentru ele – scrie clar “Lady” pe peron), m-am așezat și am început să aștept. După Giza mă pregăteam să cobor la următoarea, dar surpriză: nu era Giza Suburban, ci Omm el Misryeen! Poate e următoare, mă gândesc, și rămân în tren. Dar când să plece trenul din stație observ că sub vopseaua numelui Omm el Misryeen scrie Giza Suburban! Ticăloșii schimbaseră numele stației între timp!

Mai merg o stație, cobor, mă întorc la Giza Suburban / Omm el Misryeen, ies afară și întreb de autobuzul pentru piramide. Egipteanul se gândește îndelung, îmi dă niște indicații complicate, vede că n-am înțeles nimic și-mi spune: Știi ceva, mai bine mergi înapoi la Giza și iei de acolo autobuzul, e mai simplu.

Ok, mă întorc încă o dată, cobor la Giza și mă uit năucită la strada dinaintea mea: puhoi de mașini, de oameni, aglomerație și vânzoleală, zeci de autobuze de toate felurile și mărimile, de la niște motorete cu o banchetă în spate, până la mini-microbuze și autobuze obișnuite, totul într-o debandadă de nedescris. Și cum mă uitam așa și nu știam cam ce ar fi de făcut, un tip se oferă să mă ajute.

Că el lucrează la metrou și tocmai a terminat serviciul și se duce acasă să doarmă (era ora 2), că locuiește chiar vizavi de piramide și știe ce autobuze merg acolo, că mă ajută el plus nelipsitele Welcome, Hagi, ș.a.m.d. Nu trece mult și începe să mă învețe el cum e cu vizitarea piramidelor: că există un mod de a vizita piramidele ca turist și unul ca egiptean, iar cel egiptean se face cu… ați ghicit! Cu cămila! Fir-ar să fie de cămilă, iar mă lovesc de ea?!

Egipteanul continuă cu cămila lui, eu mă foiesc căci văd că n-are de gând să mă ajute cu autobuzul și numai ce îl pierd o secundă din vedere că în a doua ia-l de unde nu-i! Dispăruse. Întreb pe altcineva de autobuz și mă trezesc cu cinci inși în jurul meu dispuși să mă ajute, unul începe să negocieze cu un taximetrist un preț până la piramide, altul nu știu ce tot voia… Un tânăr care tocmai trecea pe acolo mă întreabă dacă vreau să ajung la piramide: Uite, autobuzul ăla merge acolo! Și-mi indică un autobuz verde care venea foarte încet către noi.

Las baltă taximetristul și cele cinci ajutoare și mă îndrept hotărâtă către autobuz, aștept să oprească în ceea ce părea să fie o stație, dar mașina își continuă netulburată drumul în timp ce eu mă uită tâmp la ea. Tânărul de mai devreme sare din mers în autobuz și-mi face semn Hai, ce mai aștepți?, așa că alerg după mașină și mă urc și eu, din mers, în ea!

Iată-mă deci într-un veritabil autobuz egiptean, cu vreo 15 egipteni în jurul meu, într-o mașină despre care n-am nicio idee dacă merge la piramide sau în Liban. Un bărbat îmi cedează locul pe scaun și cum văd că biletul se plătește dând din mână în mână două lire șoferului fac și eu același lucru. Mașina înaintează cu viteza fantastică de 5 km pe oră, cam cu cât mergea când m-am suit și eu în ea: în jur mașini, taxiuri, autobuze, camioane – toate mergând bară la bară pe acest bulevard drept ca o linie care leagă Giza de piramide.

După aproape o oră, timp în care începusem deja să moțăi din pricina soarelui care îmi bătea în obraz, observ că am ajuns într-o stație în care autobuzul chiar oprește și deodată văd că jumătate din pasageri se animă brusc și încep să mă împungă cu degetul, că cică trebuie să cobor acum, am ajuns la piramide! O femeie, probabil coptă, îmi dă indicații detaliate pe unde să o iau, deși eu nu le spusesem nimic acestor oameni încotro mă îndrept. Era evident că nimerisem în autobuzul lor doar pentru piramide.

Mai aveam o bucățică mică de mers pe jos când m-am trezit, brusc, cu piramida cea mare în fața mea. Era prima dată de când ajunsesem în Egipt când m-am simțit realmente fericită – nu îmi venea să cred că ajunsesem acolo, că era chiar lângă mine, că o priveam în realitate! A durat doar un minut fericirea asta pentru că imediat au intrat în scenă egiptenii: întâi cei cu trăsurile, apoi cei cu cămilele și cu caii, apoi ghizii de la piramide și tot felul de băgători în seamă. Până când am trecut de poarta de la intrare deja țipam isterică la unii să mă lase în pace. În plus aveam și-o mică problemă: se făcuse deja ora 3, iar piramidele, ca orice muzeu din Egipt, se închid la ora 4!

Deoarece aveam bilet și pentru piramida lui Khufu am zis să o vizitez întâi pe aceasta. Prima greșeală de judecată a fost în legătură cu intrarea: nu îmi dădusem seama că intrarea în piramidă e la o șesime de sol sau pe acolo, așa că mai întâi am ocolit toată piramida până m-am întors de unde am plecat. Ca să intri în piramidă urci niște trepte amenajate în blocurile mari de piatră și prezinți biletul, care este separat de cel pentru sit.

Întâi se merge un pic printr-un culoar, se ajunge la un pasaj îngust pe care îl urci cocârjat (claustrofobii și cei cu probleme cu coloana ar face mai bine să nu încerce așa ceva), apoi urci alt pasaj foarte înalt și lung, treci printr-un pasaj orizontal în care iar trebuie să te apleci și după aceea ajungi în camera mortuară în care singurele podoabe sunt un sarcofag mare și negru și un aparat de aer condiționat. Pereții sunt simpli, nu există picturi ca în Valea Regilor, doar piatră goală.

Când m-am apropiat să văd mai de aproape sarcofagul am tresărit brusc: înăuntru stătea culcat un om! Nu, nu era mumia lui Khufu, era un turist care intrase în sarcofag și dormea acolo. Lângă sarcofag ședea prietenului ăluia dinăuntru și recita niște descântece: era a doua zi după sfârșitul lumii și probabil se aliniaseră astrele pentru cei doi idioți care urmau, după asta, să trăiască o mie de ani. Săracul faraon, cum s-ar răsuci el în mormânt să vadă așa ceva…

La coborâre m-am întâlnit cu unul dintre paznici, ocupat să facă poze unor turiști, cu toate că fotografiatul este interzis înăuntru și mie mi-au cerut să las aparatul la intrare, în paza lor. Eram leoarcă de transpirație, deși afară erau doar 20 de grade – în piramidă se face destul de cald chiar și iarna, nu vreau să mă gândesc cum este vara acolo!

După vizita asta m-am tot plimbat printre piramide – din cele trei care sunt pe platoul din Giza (a lui Khufu, Khafre și a lui Menkaure) doar în piramida cea mare, a lui Khufu, se poate intra. Cu toate că orașul este acum la o aruncătură de băț de ele, locul rămâne impresionant și e plăcut să te plimbi pe dunele de nisip, dacă reușești să faci abstracție de cămilarii care te asasinează cu ofertele lor.

Aveam o singură nedumerire: unde e Sfinxul? L-am găsit în cele din urmă în vale, la doi pași de o altă intrare și la vreo zece de oraș – mi s-a părut mic și neimpresionant, iar vânzoleala de turiști din jurul lui parcă îi strica tot farmecul. Sfinxul este înconjurat de un gard și se vizitează cu bilet separat, cu toate că îl poți vedea foarte bine de pe drumul care duce la piramide. Și cum se făcuse între timp ora 4 o alarmă începuse să țiuie pe dune ca să plecăm cu toții acasă.

La întoarcere a fost simplu: am ochit un autobuz de pe scările căruia un băiat țipa tare Giza, Giza!, am urcat din mers, am moțăit o oră până la Giza și am luat metroul către hotel. Nici măcar nu m-am rătăcit în seara aia, dar în schimb aveam tenișii plini cu nisip. Nisip de la piramide!

Citadela

Ultima zi în Cairo și parcă nu văzusem nimic din oraș până atunci. Mă hotărăsc să închiriez un taxi pentru toată ziua urmând ca seara să mă duc la Giza Train Station, care nu e același lucru cu Giza Metro Station, și oricum nimeni nu părea să știe unde e gara asta de unde pleacă trenurile cu vagoane de dormit pentru Luxor și Aswan.

Zis și făcut, de dimineață îmi iau în primire șoferul, care e același moșulică fumăcios care mă adusese de la aeroport în prima zi. Bătrânelul, îmbrăcat în tradiționala galabiya, avea o mașină paradită cu care urma să explorăm orașul Cairo. La negociere eu zisesem clar, de mai multe ori chiar, ca să nu existe neînțelegeri după aia: Citadel (si-taa-del!), Islamic Quarter and Khan el-Khalili, iar la sfârșit de tot Giza Train Station.

Toată lumea părea să fi înțeles același lucru, moșul vorbea și un pic de engleză, deci mă puteam conversa cu el într-o oarecare măsură. Cu toate astea în loc să mă ducă întâi la Citadela din Cairo m-am trezit că ne oprim în cartierul copt și îmi spune foarte mulțumit: ”Old Cairo”!. ”Nu”, îi spun, ”Mergem la Citadelă întâi.””Old Cairo first, Citadel later!”, hotărăște moșul. ”Fir-ar să fie, dar eu am vizitat deja Old Cairo, nu mai vreau Old Cairo!”

Moșul, nervos, o ține pe a lui, că ne-am înțeles pentru ”Old Cairo, Citadel, Train Station!”, 3 locuri, nu 4! Apoi sună pe cineva, probabil pe proprietarul hotelului cu care negociasem cursa, și se ceartă și cu ăla în arabă, supărat foc că nu mă țin de înțelegere. Dorința mea – că dacă închiriez o mașină pentru toată ziua pot face ce vreau și vizita tot ce-mi doresc – se duce de râpă: în Cairo dacă ai negociat o mașină și ai specificat doar 3 locuri, 3 locuri vezi, nu mai multe!

Într-un final ne înțelegem pentru ”Citadel, Islamic Quarter and Giza Train Station” și plecăm spre Citadelă. Traversăm iar orașul, pe tot felul de străduțe cam mizere, șosele largi foarte aglomerate, un întreg labirint numai bun să te rătăcești definitiv în el și ajungem la Citadelă. Mi se spusese că aceasta este foarte mare și că, citez „They have very good food there”, închei citatul.

Partea asta cu mâncarea îmi rămăsese în minte, fiindu-mi foarte foame în dimineața aia, și aveam să străbat toată citadela în căutarea acelei misterioase ”good food” pentru a găsi, în cele din urmă, doar niște pungi pricăjite de chipsuri la un preț atât de mare încât am crezut pentru o clipă că băiatul ăla o fi înțeles că vreau să îi cumpăr toată dugheana.

Dar ce este Citadela asta? E o fortificație medievală ridicată de Salazin pe un delușor, un loc cu vedere către orașul foarte poluat care este Cairo: pâcla din zare nu e o ceață romantică, ci aerul îmbâcsit care tivește orizontul. Mi-a plăcut să mă plimb pe acolo, ai o vedere mai cuprinzătoare asupra Cairoului, iar în moscheea cea mare, Al-Nasir Muhammad, poți intra cu capul descoperit și nu se sinchișește nimeni dacă te plimbi peste tot așa. Din păcate în unele locuri nu am putut intra, Palatul Gawhara era închis și mai era o fântână de care nu m-am putut apropia, că cică era și aia “închisă”. Mâncare ioc și cum începusem să sufăr de foame am plecat să-l găsesc pe moșulică.

Cartierul Islamic

Următoarea oprire: Cartierul Islamic din Cairo. Am coborât pe nu știu ce stradă din apropiere de Khan el-Khalili, lângă care nu se putea parca, și am luat-o pe jos. Trebuie să recunosc că o dată ce te obișnuiești cu orașul ăsta forfotitor, cam murdărel de felul lui, dar plin de viață, de oameni și de arome, prinzi drag să te plimbi pe străzile lui.

Este o lume întreagă acolo care se desfășoară în stradă, egipteni care prepară mâncare la niște tonete înfipte în trotuar pe care au de toate, de la cărnuri, legume, mirodenii și tot felul de vase; alții prepară ceai și cafea și au toate instalațiile la ei, numai să mergi să îți iei păhărelul fierbinte; ceilalți stau la mesele lor de pe trotuar și își fumează narghileaua, alții se grăbesc cine știe unde, mașinile se strecoară printre pietoni, iar pietonii printre mașini și tot așa.

Khan el-Khalili este un souq foarte mare și vechi, te plimbi printre mărfuri până te ia amețeala și nu mai știi cum să ieși de acolo. În 2005 și în 2009 au avut loc și niște atacuri teroriste și au murit niște turiști atunci, dar cine mai ține cont de asta când eu oricum aflasem de ele după ce m-am întors acasă?

În cartierul islamic m-am lovit, pentru prima dată, de regulile impuse femeilor musulmane: într-o moschee nu am putut intra în sala principală pentru că femeile aveau odăița lor separată pentru rugăciune, care era, evident, mult mai mică și mai neinteresantă decât cea a bărbaților, iar în altă moschee, celebra Al-Azhar, am intrat foarte liniștită în curtea interioară, m-am odihnit la soare până când a venit un egiptean și mi-a zis că trebuie să plec – din explicațiile lui (căci îmi tot arăta pe cei din jur care erau toți bărbați) am dedus că femeile nu aveau voie acolo.

Oricum, între timp eu făcusem și poze, ba chiar mă împrietenisem cu o pisică din moschee (în Egipt e plin de pisici, toată lumea le hrănește, iar ele vagabondează și se aciuiesc te miri unde; căței nu am văzut aproape deloc). Al-Azhar are și o universitate, un centru de învățătură islamică în care vin studenți din toată lumea arabă ca să studieze Coranul.

Plecarea spre Luxor

Pentru că era prea devreme ca să merg la gară, l-am rugat pe moșul meu să mă lase la hotel de unde urma să plecăm împreună ceva mai târziu. Surpriză, după masă când m-am întors acolo după o plimbare printr-un parc din Gezira, insula de pe Nil, mi s-a spus că pentru gară voi avea alt șofer. Dar nu unul tocmit de ei, ci un taxi luat de pe stradă.

Proprietarul hotelului mi-a dat înapoi 20 de lire (care, m-a asigurat el, ajung pentru plata taxiului) și m-a trimis la gară cu taxiul, eu neavând habar dacă o cursă costă doar 20 de lire sau mai mult. Cred că am stat cel puțin o oră în mașina aia, într-un trafic groaznic și un aer împuțit de gazele de eșapament de începuse să mă usture gâtul. Taxiul a costat 30 de lire, dar eu eram așa de fericită în momentul ăla că “terminasem” cu Cairo încât am plătit bucuroasă și am zbughit-o spre gară.

Giza Train Station este o gară secundară din Cairo, un fel de Gara Basarab prin care trec trenuri personale, murdare și cu ferestre sparte, de multe ori fără lumină și cu pasageri cocoțați pe tamburul vagoanelor ca să nu mai plătească biletul. Tot de aici pleacă, dintr-un motiv care a rămas un mister pentru mine, trenurile cu vagoane de dormit pentru Luxor și Aswan, drept urmare peronul era ticsit cu occidentali cu valize scumpe și egipteni dintre cei mai săraci. Nu există un avizier cu sosirile și plecările trenurilor, iar anunțurile se fac, desigur, doar în limba arabă. Poftim de înțelege ceva!

Mai mult decât atât, aveam să aflu că trenurile egiptene au cel puțin o oră întârziere din start, fără niciun motiv anume. Tot stând așa și așteptând să-mi sosească trenul am intrat în vorbă cu un egiptean care s-a dovedit a fi un ghid care îi însoțea pe niște turiști americani la gară. ”Călătoresc singură pin Egipt?””Oooo….””Vreau să merg și la Abu Simbel?””Ooooooooo….”

Și se tot mira și clătina din cap admirativ, de credeai că pornisem să explorez cine știe ce țară aflată în mijlocul unui război civil. Am aflat că trenurile Watania care merg noaptea la Luxor și Aswan sunt, de fapt, mai multe, nu unul singur, și circulă unul după altul, într-un fel de convoi feroviar. Al meu nu era primul tren, ci al treilea, și, așa cum era de așteptat, pe tren nu era trecut numărul trenului, trebuia să întrebi însoțitorii de vagon ca să nu urci în unul greșit.

Dar, slavă lui Alah, măcar trenurile arătau bine, erau curate și aveau tot ce trebuie să aibă un vagon de dormit. Și ce dacă trenul a avut 2 ore întârziere? Oricum călătoria până la Luxor durează 12 ore și e mai bine să ajungi acolo la 10 dimineața, decât la 8 dimineața, nu-i așa?

În lumea arabă

Nu e nicio grabă…