Sumar
Prejmer, prima oprire
Prejmer: ploaie măruntă de toamnă, cu ceruri gri deasupra noastră. După cele 10-15 minute de vizitare a bisericii fortificate (atât cât îți ia să te învârți prin curte și prin biserică), o iau la întâmplare pe una dintre străduțe; case frumoase și liniștite, o frunză mică ce levitează în fața ochilor mei, probabil agățată de firul invizibil al unei pânze de păianjen, un cățel mic și negru ce aleargă bezmetic și fericit pe strada pustie.
Pe drum trece o bătrână pedalând pe bicicletă, imagine pe care n-ai s-o vezi prea curând în București – iată, îmi zic, ceea ce în alte țări civilizate este un lucru obișnuit și comun, ceea ce în București se încearcă a se promova ca o alternativă pentru o viață mai sănătoasă, poate fi întâlnit undeva la țară, pe o uliță, ca un lucru absolut firesc pentru o femeie la vreo 70 de ani.
Lângă cetate, pe un petec de iarbă verde, niște căței se luptă pentru teritoriu – câștigătorul, un câine mare negricios, urcă în autocar de vreo 15 ori la rând și așteaptă, încrezător, o bucată de pâine, o firimitură, ceva. Dar ușile se închid și noi plecăm mai departe.
Hărman, culorile mierii
Când am ajuns la Hărman am avut, pentru o secundă sau două, senzația că ne-am întors din greșeală la Prejmer – bisericile seamănă atât de bine între ele încât iluzia este completă, lucru care nu-i chiar așa de surprinzător, ținând cont de faptul că istoria ambelor cetăți e strâns legată de prezența Ordinului Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei.
Hărman mi s-a părut a fi un sat ceva mai mare decât Prejmer și cu mai puțină culoare locală – casele se înșiră ordonat și monoton pe străzile lungi, parcul de lângă biserica fortificată are aerul provincial al parcurilor din orașele mici românești, cu miri ocazionali care pozează în poziții nefirești și relativ stupide.
Nu prea ai de ce zăbovi prea mult la Hărman, șoseaua care traversează comuna îți reamintește că te găsești într-o lume aflată în continuă mișcare și că trebuie să pornești iute la drum. E frumos însă gardul ce împrejmuiește biserica fortificată, cu arbori îngălbeniți ce fac de strajă din loc în loc, frunze răsfirate peste tot și zidurile vechi, vechi de tot, de pe vremea când nu exista nici șosea, nici mașini, doar niște cavaleri rătăcitori pe ale noastre tărâmuri.
Merele lui Cristian
Până când am ajuns la Cristian vremea s-a îndreptat de tot și n-a mai fost decât o zi minunată de toamnă, cu tot cortegiul de culori și fructe răsfirate și miros de frunze uscate. Biserica din Cristian are aerul unei grădini secrete îngrijite cu mult drag; chiar și din afară își păstrează o aură romantică, poate și pentru că pe lângă biserică trece un pârâu cu 2-3 podețe șubrede deasupra lui, cu arbori înalți prin preajmă.
În curte mulți meri de diferite soiuri, cu fructe dulci ce putrezesc prin trifoi netulburate de nimeni. Pe ziduri iedera a lăsat hieroglife numai de ea înțelese, iarba e grasă și necălcată de picior de om, florile înconjoară biserica din toate părțile.
Am urcat în turn, urcuș greu căci turnul e înalt și semeț, cu scări abrupte din lemn; cumva am reușit să ating balustrada proaspăt vopsită în negru, dar nu contează, priveliștea e spectaculoasă de acolo, de sus, se văd până și munții în depărtare. Bătrâna care are grijă de biserică se plânge că nu mai are cine să vină la slujbe, comunitatea e mică, oamenii împrăștiați prin lume, însă biserica e proaspăt renovată cu sprijinul celor plecați în Germania, merele frumos strânse grămadă într-un beci, lângă sforile de ceapă dulce, și zidarii meșteresc de zor undeva, în curte.
E frumos la Cristian, îți vine să te apuci de cules mere roșii sau galbene și să citești despre aventurile cavalerilor mesei rotunde, la umbra unui zid.
Sâmbăta la Sâmbăta de Sus
La Sâmbăta de Sus nu există nicio biserică fortificată, dar există o mănăstire și am dormit o noapte în hotelul acesteia. Până să se lase seara am vizitat mănăstirea – foarte bine îngrijită, de altfel – și pentru că aerul curat de munte mi-a dat migrene, mi le-am tratat cu o plimbare prin complexul mănăstirii și până în pădure.
Sunt niște bălți în spatele clădirilor principale, cu covoare groase de frunze galbene în jur și peri încărcați de fructe (niciodată nu am simțit toamna așa, ca în excursia asta, cu atâtea fructe care zăceau în iarbă, neculese de nimeni, într-un exces de belșug, uitasem, pur și simplu uitasem cum e să culegi un măr de pe jos și să-l mănânci, fără să trebuiască să îl cântărești și să plătești înainte).
În jur doar munții acoperiți de coroanele aurii și roșietice ale copacilor, o ceață care plutea vag, aer curat și tare. În pădure puzderie de ciuperci, albe, negre, vineții sau maro, mușchi verde ce acaparase bolovanii mari și trunchiurile copacilor, întreaga vegetație vie foșnind sub picioarele mele.
Am luat cina la restaurantul mănăstirii, pentru mine (și nu numai) a fost o premieră să fiu servită de călugări bărboși cu șorțuri albe ce ne certau cu asprime că nu ne-am așezat unde trebuie; am avut ciorbă pe masă și cozonac și apă în ulcior, free wifi și carduri de acces pentru camere. Am adormit aproape instantaneu și am dormit vreo 11 ore.
Cavalerul rătăcitor de la Cetatea Făgărașului
Cum ajungi în Făgăraș cetatea îți captivează toată atenția – sus, pe zid, un cavaler fantomatic stătea de pază, castelul fiind foarte mare, așezat pe o bucată verde de pământ, înconjurat de un canal de apă, așa cum se construiau cetățile în Evul Mediu. Totul e foarte bine păstrat, cu ziduri aproape intacte pe care te poți plimba (pe anumite porțiuni) și o curte pătrată. Înăuntru este amenajat un muzeu care se poate vizita de marți până duminică, contra unei sume modice.
Copiii din Ungra
La Ungra era încuiată poarta și unii dintre noi au sărit gardul – de fapt ne-am strecurat printr-o despărțitură – în timp ce alții au căutat omul cu cheia și apoi am intrat cu toții împreună în incinta bisericii.
Biserica fortificată din Ungra este cam părăsită, enoriașii nu mai sunt, veneticii îi sar gardul și o vandalizează. Doamna care îngrijea biserica s-a plâns de toate acestea și i-a alungat afară pe cei 5-6 copii care voiau să dea buzna în curte ca nu cumva aceștia să își ia nasul la purtare. Curtea bisericii are un aspect fragil și învechit ca un trandafir pus cu grijă la uscat între filele unei cărți vechi. Câteva tufănele, câțiva pomi aproape golași și, desigur, turnul de la intrare.
În zidurile bisericii au fost ascunzători pentru grânet, acum astupate, pe vremea când grânele trebuiau pitite bine de cotropitori ca să nu mori de foame în iernile lungi. Gazda ne-a arătat unde a fost turnul pentru slănină, ne spune de ce a fost înălțat zidul care împrejmuiește cetatea, ne face turul micului muzeu în care se găsesc obiecte țărănești, biblii vechi cu copertă de os, unelte și păpuși cu obraji bucălați. Nu se plătește intrare la Ungra, dar se acceptă donațiile ce sunt folosite pentru conservarea unui lăcaș de care nu se mai îngrijește nimeni.
Pe tăpșanul de lângă cetate copiii s-au dezlănțuit, nu mai joacă fotbal pentru că au un auditoriu nou pe care vor să îl impresioneze, se rostogolesc la vale unii după alții chicotind și trăgând cu ochiul la noi, se îngrămădesc unul peste altul într-o veselie molipsitoare; doi dintre ei au niște bice mici din care pocneau, iar altul se chinuia să umfle la loc mingea dezumflată și toată lumea râdea în hohote. E grozavă fericirea asta a copiilor de clasa a treia și a patra, copii cu haine zdrențuite și fețe murdare, care se rostogolesc pe coama unui deal.
E multă sărăcie la Ungra, se vede pe străzi și pe fețele oamenilor, se vede că-s un pic altfel, că stau pe prispă și cască gura la mașinile care trec, că venirea unui autocar cu turiști din București e un eveniment, însă oamenii au fost cu toții săritori, dincolo de curiozitatea lor țărănească, au găsit-o rapid pe doamna care avea cheia de la biserică, copiii foarte mici au pozat fericiți în poarta vreunei case, iar babele fotografiate s-au alintat, de la atâta atenție primită.
Biserica din Ungra e mai puțin cunoscută și poate va avea cea mai rea soartă, dintre toate bisericile vizitate până acum, soarta unui loc care alunecă încet, dar constant, în uitare, un loc pe care îl vor mai vizita doar copiii, în zilele lor libere de joacă și râsete fericite.