Bine am venit în Erevan!

Erevan, capitala Armeniei și baza pentru explorarea țării cu mai multe excursii de o zi. Vizite la Cascade, Piața Republicii, supe cu iaurt și gem de casă, trenuri și catedrale.

Sosirea în Erevan

15 august 2014. De cum am ajuns în Erevan din Batumi și am pășit afară din gara luminoasă și curată am nimerit într-o o piață de târgoveți care veniseră la oraș să-și vândă legumele și verdețurile proaspete. Mi-a plăcut foarte tare atmosfera de acolo, motiv pentru care am revenit de mai multe ori în piața cu pricina (era, oricum, singura pe care o știam în Erevan).

Dar în dimineața aceea aveam alte griji decât să cumpăr fructe și anume să schimb niște bani, să-mi găsesc hostelul, să mă plimb prin oraș. M-am tot plimbat pe acolo până când, la o dugheană, am găsit un exchange și am schimbat vreo 50 de Euro. Destul de dificil să te acomodezi la cursul lor de 1 Euro = 540 AMD și să faci tot timpul conversia ca să știi cât costă, de fapt, un lucru. Ca să vă faceți o idee despre prețurile de la ei o călătorie cu metroul este 100 de AMD, o supă de iaurt 1500 AMD, un kilogram de prune 500 AMD, o sticlă de apă 175 AMD, o înghețată Mars 670 AMD, etc.

Am luat metroul vreo două stații până în Piața Republicii lângă care se găsea hostelul meu. Din fericire de data asta totul a mers ușor, am găsit adresa care era foarte centrală (Piața Republicii e centrul Erevanului) și, deși check-in-ul era mai târziu, proprietăreasa de acolo – Susanna – m-a lăsat să mă cazez mai devreme, ba chiar m-a servit cu o cafea la ibric și cu micul dejun, la care, teoretic, nici nu aveam dreptul încă. A fost foarte drăguța doamna asta, o să mai povestesc despre ea.

Prima zi în Erevan o rezervasem pentru vizitarea orașului, dar mai aveam și niște treburi administrative de rezolvat: să găsesc agenția Hyur de la care urma să-mi cumpăr excursiile prin Armenia. Întâmplător și agenția era foarte aproape de hostelul la care stăteam eu, așa că am avut mare baftă la asta, făcând cam 5 minute pe jos de la agenție până la hostel, drum pe care l-am făcut în fiecare zi a săptămânii, pentru că toate plimbările prin Armenia au fost prin ei.

M-am dus deci la Hyur, m-am uitat pe programul lor și mi-am ales excursiile pentru zilele următoare. Din păcate nu puteam să vizitez tot ce-mi doream, trebuind să renunț la unele locuri, de exemplu la Garni și Geghard. După ce am achitat toate biletele am plecat spre gară, să-mi iau și biletul de tren pentru Tbilisi și să scap și de grija asta, chiar dacă era peste vreo 6 zile.

Însă acolo funcționara m-a atenționat că trenul pentru Tbilisi ajunge la destinație pe la miezul nopții, eram ok cu asta? Chestia asta nu mi-a picat bine deloc, eu crezusem că trenul circulă noaptea și voi ajunge în Georgia dimineața, tot planul meu se baza pe asta, inclusiv rezervările pe care le aveam. Ce să fac?

M-am retras pe o bancă din gară să mă gândesc în liniște, am scos tabelul cu planul de vacanță șiii…până la urmă am decis așa: să mai stau încă o zi în Erevan, ocazie cu care puteam vizita Garni și Geghard, să îmi prelungesc cazarea la Susanna cu încă o noapte și să iau trenul care ajungea noaptea în Tbilisi. Nu prea îmi plăcea că aveam să ajung la miezul nopții acolo și voi fi nevoită să apelez la un taxi, dar altă variantă nu era. Marshrutkele arătau ca vai de ele, nu mi se păreau potrivite pentru un drum atât de lung, pe când în tren puteai sta culcat și te mai odihneai.

Cu biletul de tren în buzunar pentru 21 august (a costat 7620 AMD) și câteva cumpărături din piață am plecat să rezolv cu cazarea și cum am ieșit din gară am realizat că nu-mi mai găseam telefonul. Inițial nu m-am panicat, se întâmpla des să alunece prin geantă și să-l găsesc cine știe pe unde, dar de data asta chiar nu era! Am scos tot ce aveam în poșetă și telefonul meu galben nu era nicăieri!

Lucrul ăsta chiar m-a speriat: am încercat să-mi dau seama ce trebuie să fac mai întâi, trebuia să anunț pe cineva să-mi blocheze SIM-ul, apoi să ajung la un internet café și să-mi schimb toate parolele, să-mi cumpăr un ceas ieftin de mână ca să știu ce oră e, etc. Ce să spun, eram la pământ, nu credeam că pierderea telefonului o să mă afecteze atâta. Și în plus nu-mi dădeam seama unde îl pierdusem, am încercat să refac traseul și să-mi amintesc când l-am folosit ultima dată și m-am gândit că s-ar putea să fi rămas la Hyur – îmi aminteam cum îl așezasem pe o masă ca să mă uit pe pliantele lor.

Am plecat înapoi spre Piața Republicii, am coborât și am luat-o spre Hyur și cum am intrat la ei în agenție m-am uitat spre măsuță și o fată m-a întrebat dacă nu cumva caut un telefon galben. Ohhh, da, telefonul meu iubit, ce bine că te-am regăsit! 🙂 Și dacă tot eram acolo am mai cumpărat și excursia pentru Garni și Geghard, pe lângă toate celelalte, și am plecat spre gazda mea să rezolv cu cazarea. Sigur că da, mai puteam să stau o noapte acolo. Am plătit și asta (între timp mai schimbasem bani la o bancă) și am plecat să vizitez orașul.

Cascade

M-am îndreptat întâi spre Cascade, o construcție în trepte, nefinalizată, care adăpostește Centrul de Artă Cafesjian. Renovarea a fost finanțată de un armean bogat din diaspora care între timp a murit, așa că totul a rămas un pic neterminat. Armenii din ziua de azi au un gust cam îndoielnic: construcții destul de urâte, majoritatea dintr-o rocă roz specifică zonei (The Pink City, avea să se laude ghida a doua zi), construcții abandonate și un oraș care mie nu mi s-a părut foarte atrăgător. Sigur că mi-a făcut plăcere să-l vizitez în prima zi, era interesant să fiu la Erevan, dar în jur nu prea vedeam nimic care să-mi placă. Și nu sunt chiar așa de pretențioasă, zic eu…

În afară de asta era cumplit de cald. Nu mă așteptam să fie atât de cald în Armenia, 37-38 grade la umbră, evident mult mai cald pe stradă, în soare. După vizita la Cascade (se poate coborî prin interior, există scări rulante și la fiecare etaj se găsește câte o sală de expoziție) m-am oprit să mănânc ceva la o cafenea, mă simțeam nu doar înfometată, ci și deshidratată. Am ales o supă cu iaurt care se numește ”spas” – e foarte bună, o să încerc să-mi fac și eu într-o zi 😊

Da, fusese o zi lungă și cu multe peripeții, iar Erevanul nu mă entuziasma foarte tare. Dar eu venisem acolo ca să vizitez Armenia, nu capitala Armeniei, și exact asta aveam să fac în zilele următoare.

Erevan, între gemul de piersici și începutul de insolație

Suzanna, patroana hostelului la care am stat în Erevan, făcea o dată la câteva zile gem de piersici pentru „chiriașii” ei. „Nu e de la magazin”, mi-a explicat ea la primul mic dejun, ca o garanție că e un gem de piersici foarte bun, unul „adevărat”. După Ecimiadzin am ieșit să mă plimb prin Erevan: pe străzi vedeai de toate, de la mașini foarte scumpe cu indivizi dubioși la volan până la camioane GAZ abandonate pe marginea drumului. Era ora 5 după-masa, dar atât de cald încât a fost prima dată când am simțit că mi se face fizic rău de la căldură – iar eu rezist bine la arșiță, frigul e cel care-mi ridică probleme de obicei. Dar în Erevan… Dumnezeule, simțeam că mă lichefiez pe stradă.

Hostelul în care stăteam era amenajat într-un apartament de bloc, la etajul 3 – intrarea se făcea prin spate, la stradă fiind magazine și diverse birouri. Într-una din zile, când mă pregăteam să urc la etaj, o bătrânică m-a oprit să îmi spună ceva. În armeană. N-am înțeles nimic, i-am zâmbit, și am bălmăjit ceva în engleză. Bătrânica a mai zis ceva, iar eu am dat să urc, moment în care m-a prins ușurel de mână și mi-a vorbit din nou. De abia atunci mi-a picat fisa: voia să o ajut să urce alea 3 trepte din curte până la parter. Cum la parter nu erau apartamente, mă așteptam să urce și mai sus, dar mi-a făcut semn că nu, și a intrat pe o ușă metalică ce părea să ducă la subsol. Poate că chiar acolo stătea ea.

Cum de obicei cumpăram mai multă mâncare decât aveam nevoie, de multe ori îi mai dădeam măcar o piersică femeii cu mustață. Femeia cu barbă și cu mustață era femeia de serviciu de la hostel. Ștergea podelele de mizeria pe care o aduceam noi de afară, făcea curat prin camere și spăla vase. Cred că era un pic cam săracă la minte și avea barbă și mustață. Nu ca un bărbat, dar orișicât… Se așeza lângă mine să mănânce piersica în timp ce eu butonam telefonul sau răsfoiam vreun pliant. Dacă era după-masă era liniște, dacă era dimineață era un du-te-vino permanent.

În primul rând polonezii. Erau la vârsta a doua și ocupaseră vreo două camere numai ei, un grup de prieteni plecați să colinde Armenia. Mai era un polonez și la mine în cameră, dar ăsta avea vreo 25 de ani și avusese o prietenă din Iași, ceilalți erau mult mai gălăgioși și plini de energie, ziceai că mănâncă baterii la micul dejun. M-am mirat nițel, de obicei oamenii mai „în vârstă” nu aleg cazări din astea neconvenționale și preferă să stea la hotel. Dar lor nu cred că le păsa, aveau tot felul de planuri.

Într-o seară am ieșit afară să mă plimb doar câteva minute și exact când am ajuns în stradă s-a stârnit un mini-taifun care a luat pe sus tot praful de pe străzi și mi l-a aruncat, cu furie, în față. După ce n-a mai fost praf de luat cu japca pe sus început să plouă torențial, de nu mai știam pe unde să mă ascund. Noroc că nu ajunsesem prea departe, m-am întors cu coada între picioare, udă și murdară. Când m-am demachiat am scos vreo 3 straturi de negreală de pe față, după numai câteva minute de „plimbare” de seară. Și cică Bucureștiul este plin de praf. Hah!

Ultima zi în Erevan. Sosirea în Tbilisi

Pe 21 august era plecarea din Erevan, aveam tren pe la ora 15.15, deci mai aveam timp dimineața pentru o plimbare. Am ieșit din casă și am luat-o într-o direcție în care nu mai fusesem până atunci, ajungând la o catedrală nouă, un fel de Catedrala Neamului armenească – o construcție imensă, hidoasă, cu o scară atât de lungă încât aveai timp să faci și-o insolație în timp ce urcai pe ea.

Am intrat înăuntru, am tras repede niște poze dacă am văzut că nu e interzis și am stat jumătate de oră acolo. Eram foarte deprimată și prost dispusă, m-am gândit la inutilitatea vieții și altele asemenea în timp ce lumea se perinda prin biserică: un grup de ruși gălăgioși care s-au fotografiat peste tot, niște armeni cu aer sărman care se rugau, un nebun care a vociferat încontinuu etc. Armenii se apropiau cu fruntea de câte un perete, îl atingeau cu respect și se rugau așa, cu fața spre el. Nu știu dacă orice perete era bun pentru asta sau trebuia să fie îndreptat într-o anumită direcție, ca la musulmani, dar cum în catedrala respectivă nu erau icoane deloc, zidurile preluaseră rolul acestora.

Imediat ce ieșeai din catedrala asta impozantă dădeai cu nasul de acoperișurile unor cocioabe. Mă rog, niște case mai prăpădite, dincolo de care se ridicau blocuri urâte de câte 10 sau mai multe etaje. Zona nu era cine știe ce și m-am simțit și mai demoralizată de priveliștea din jur.

Pe la prânz m-am întors să-mi iau bagajul și am plecat la gară, deși era cam devreme pentru trenul meu, dar efectiv nu mai știam ce să fac în Erevan. Cu toate că orașul nu-mi plăcuse prea mult, gara era curată și luminoasă, în contrast cu urâțenia pe care o avem noi drept Gară de Nord în București. Nici vorbă de vagabonzi sau cotloane urât mirositoare – niște ferestre largi spre peron și bănci curate peste tot. E drept, nici nu au cine știe ce trafic pe acolo…

În sfârșit, a venit și trenul meu, același cu care sosisem în Erevan, ba chiar am nimerit la un însoțitor de vagon pe care îl știam de data trecută. Trenul era la fel de obosit, fără aer condiționat și încins ca în urmă cu o săptămână, atâta doar că de data asta am nimerit un pat lângă geam. Asta s-a dovedit a nu fi o mare fericire, pentru că bătea vântul spre mine și bătea destul de rău când trenul lua viteză. Nu mai știam ce să fac!

Doamnele care aveau paturi în jurul meu fuseseră foarte drăguțe cu mine, una dintre fete mă servise cu niște fructe pentru că mâncau și ele, dar am sfârșit prin a mă enerva când am încercat să închid un pic geamul și mi s-a sugerat să mă mut cu capul în partea cealaltă. M-am mutat, dar degeaba, vântul bătea și mai tare și-mi făcea capul vâlvoi. M-am mutat la loc, am mai luat o pernă și mi-am ridicat un fel de baraj în spatele căruia am stat pitită tot drumul. Drum lung, de vreo 9 ore.

La graniță s-a reluat povestea cu așteptatul până ne-au verificat pașapoartele: de granița armenească am trecut repede, la cea cu Georgia a venit un tip cu laptop și fiecare a fost chemat pe rând acolo, ne-a căutat în sistemele lor și ne-a făcut câte o poză. La puțin timp după asta am ajuns în Tbilisi, capitala Georgiei. Era miezul nopții și aveam un mare hop de trecut: să-mi găsesc un taxi care să mă ducă în siguranță la hostelul la care aveam cazare.

Cum am coborât din tren am abordat primul taximetrist care făcea rondul pe peron: „5 lari”, i-am oferit eu îndrăzneață în ideea că o să ceară 10 și o să negociem pe la vreo 7. „Faaaiv laaari?!” mi-a răspuns el revoltat. „5 lari?! 5?!?” Omul a părut realmente jignit de propunerea mea, așa că m-am cărat de acolo și am ieșit în stradă, unde era plin de taxiuri, dar era și noapte și nici nu prea știam cum stau lucrurile pe acolo.

Am găsit un al doilea șofer, dar acesta nu știa adresa la care trebuia să ajung. A luat hârtia cu rezervarea și am mers împreună la o gheretă unde stătea de pază un nene, l-a întrebat pe ăla, a mai întrebat prin stație de adresă, nimic. Atunci mi-a cerut numărul de telefon de la hostel, i l-am arătat pe rezervare și dat telefon acolo. Din fericire, spre deosebire de Trabzon, aici a răspuns proprietarul și i-a dat indicații cum să ajungă la hostel.

Am plecat cu taxiul într-acolo, pe tot felul de străduțe întunecate, șoferul încetinind la fiecare capăt de stradă să vadă dacă a ajuns unde trebuie sau nu, după care pornea din nou și tot așa. La un moment dat a oprit ca și cum ajunseserăm unde trebuie, eu m-am uitat în jur și n-am văzut nimic care să semene cu un hostel, așa că am plecat din nou, după care a părut că s-a rătăcit, s-a oprit și a dat din nou telefon la hostel, iarăși indicații, stânga, dreapta, oricum eu nu înțelegeam nimic din limba lor, mă uitam pierdută în jur și mă gândeam ce naiba fac? Unde sunt?!

Dar minune, după vreo sută de metri am ajuns la adresa care trebuia și a ieșit și proprietarul hostelului afară ca să văd că am ajuns bine. I-am dat șoferului vreo 7 lari, mă gândeam că poate n-o fi suficient la cât s-a învârtit pe acolo și la câte telefoane a dat, dar a făcut un gest că-i în regulă și a plecat. Ulterior Toto, proprietarul hostelului, mi-a spus că șoferul a fost foarte de treabă, că n-a vrut să-mi ia mai mulți bani decât făcea cursa aia doar pentru că eram o turistă și m-am simțit mai liniștită. Ajunsesem, din nou, în Georgia și de data asta ajunsesem cu bine 😊