Visam să ajung în China de mai mulți ani, de pe vremea când aveam pe wishlist nu doar Marele Zid Chinezesc, dar și o croazieră pe Yangtze plus multe alte locuri în care, până la urmă, nu am mai ajuns. China e prea mare să o cuprinzi pe toată într-o vacanță, chiar și una de trei săptămâni, și, în afară de asta, întotdeauna e bine să mai lași 1-2 locuri nevizitate pentru data viitoare, căci nu se știe niciodată când vei mai ajunge acolo cu aceeași poftă de explorare ca prima dată.
Sosirea în China
După un zbor de aproape 5 ore până în Doha și altul de 7 ore până în Beijing, am ajuns pe Aeroportul Internațional din Beijing ruptă de oboseală. Era trecut de miezul nopții și trebuia să trec prin toate procedurile de la Immigration cât mai repede, ca să apuc să mă și odihnesc în noaptea aia.
Imediat cum ajungi la Arrivals sunt niște automate unde străinii trebuie să își scaneze amprentele și pașaportul (ca să primești viză de China ți se iau și amprentele în București, presupun că scanarea din China le compară pe cele de acasă cu cele de la fața locului); după scanare primești o chitanță care zice sec ”OK”. Sunt niște funcționare acolo care ghidează turiștii străini către automatele astea, ca toată lumea să își scaneze degețelele.
După care, înainte de a purcede către ofițerii de la graniță, trebuie să completezi un formular (China Arrival Card) cu nume, prenume, locul cazării etc. Cu aceste două hârtiuțe te duci la Immigration și îți aștepți rândul. Eu am stat destul de mult, cred că în total toate astea au durat vreo oră, chinezii care verifică actele sunt foarte atenți și nu par să se grăbească deloc. La Immigration mi-au scanat din nou cele patru degete de la mâna stângă, mi-au pus o ștampilă în pașaport și gata.
De la Immigration la Bagage Claim există un trenuleț care se numește, foarte poetic, ”people mover”. După ce am schimbat niște bani la un curs prost (6.259036 yuani pentru 1 USD), m-am dus să iau un taxi. Acolo, jale, două cozi lungi la care stăteau chinezii, cozi care păreau înghețate în timp, că nu se mișcau deloc. Erau cozile la taxiurile cu tarif normal, dar mai exista un ghișeu unde puteai comanda un taxi cu tarif de trei ori mai mare, dar care venea mai repede și era o mașină mai confortabilă.
Nu îmi păsa cu ce mașină mergeam, dar mă temeam că la un taxi cu tarif normal nu mă voi putea înțelege cu șoferul, chinezii necunoscând limba engleză. Angajații de la ghișeul acesta, de bine de rău, știau ceva engleză, au căutat adresa la care voiam să ajung în calculator și nu mai trebuia să îmi fac griji pentru nimic. Am plătit 280 yuani pentru o cursă care ar fi costat 70 de yuani, am semnat o grămadă de hârțoage și în vreo 15 minute am plecat spre hostel.
Afară ploua, era beznă, nu mi-am putut face nicio impresie despre locul în care ajunsesem, iar aplicația cu harta offline refuza să funcționeze, lucru care întotdeauna mă stresează la sosirea într-o țară străină. Am stat la Beijing Heyuan Courtyard International Hostel, au recepție 24h și pază la intrare, pentru mine era important să aibă recepție non-stop, am schimbat câteva cazări până m-am asigurat că nu rămân pe afară în prima noapte acolo. Hostelul e într-o clădire tipic chinezească, cu o curte largă, dar era așa de întuneric în noaptea aia, încât am rugat-o pe fata de la recepție să mă conducă până în cameră, nu vedeam nimic.
Prima zi în Beijing
Pentru prima zi în Beijing aveam planuri mărețe, cu o listă de locuri de vizitat de zici că îmi rezervasem trei zile doar pentru asta, atâta doar că de cum m-am trezit am remarcat ceva neplăcut și destul de implacabil: ploua torențial.
Ploaia: o amenințare constantă pentru vacanța mea din China, prognoza meteo afișând umbrele triste pentru toate orașele (toate!) în toate zilele în care urma să fiu și eu pe acolo. O vacanță cu umbrela, mă resemnam eu, sperând totuși să se schimbe ceva la traseul norilor pe cer… Dar iată că prima zi de vacanță de abia începuse și aveam de ales între a sta în casă și a nu vizita nimic sau a ieși afară echipată cu pelerină și umbrelă. Am ales a doua variantă.
La metrou
Prima dată când vezi o țară, mai ales una îndepărtată și diferită de cea de acasă, te uiți cu mare atenție la toate fleacurile ca la ceva nemaivăzut. Așa și eu la prima plimbare prin Beijing: totul era altfel și nou și interesant – nici Amundsen, când s-a dus la Polul Sud, nu s-a uitat cu atâta curiozitate la pinguinii ăia cum m-am uitat eu la localurile cu mâncare chinezească (îmi era foame), la magazinele, cârciumile de cartier și atelierele de reparat biciclete de pe aleea dintre blocuri, sau la bulevardul lat la care am ajuns și la capătul căruia trebuia să explorez un alt loc de mare interes pentru mine: metroul.
M-am oprit la un restaurant în care mâncau doar localnici, am ales ceva după o poză, imaginându-mi că e o mâncare cu vinete (erau ciuperci) și am primit o porție atât de uriașă încât n-am reușit să mănânc decât un sfert din toate chestiile care pluteau în supa aia.
Am cerut și-o lingură, dar mi-am dat seama că e inutilă – la chinezi supa se mănâncă cu bețișoarele pentru că, de fapt, zeama aia nu contează, trebuie doar să pescuiești carnea și legumele din ea. Lângă mine un chinez mititel bascula cantități uriașe de orez dintr-o porție din care eu probabil aș fi mâncat o săptămână, mai ales că nu prea-mi place orezul.
Dacă mâncarea nu a fost grozavă, iar afară curgeau șuvoaie pe trotuarele din Beijing, cel puțin la metrou nu ploua. În toate orașele în care am fost metroul funcționează la fel: la intrare ți se scanează bagajele ca la aeroport și te verifică și pe tine, să nu ai vreo bombă sub cămașă. Biletele se cumpără, în general, de la automate, care au, toate, și meniu în limba engleză (God bless them!).
În Beijing sunt 22 de linii de metrou și 391 de stații de metrou, așa că e bine să știi dinainte unde vrei să mergi, mai ales că în unele stații se formează cozi la automatele astea. Poți să selectezi linia pe care vrei să circuli, apoi stația, și ți se spune tariful (e diferit în funcție de distanță); poți plăti cu monede sau cu bancnote, tariful în Beijing a fost în jur de 3-4-5 yuani pentru o călătorie single.
Biletul e un card de plastic pe care îl scanezi la intrare, iar la ieșire îl scanezi din nou și ți-l oprește, că probabil reciclează cardurile, nu sunt de unică folosință. În tren au anunțuri și în engleză, iar numele stațiilor sunt trecute și cu caractere latine. Când infrastructura e atât de bine pusă la punct, nu ți se mai pare stresant că ești într-o țară în care nu poți schimba o vorbă cu nimeni și poate te rătăcești, că nu prea ai cum.
Lama Temple
M-am dus să vizitez Lama Temple, la care, ca la majoritatea obiectivelor turistice din China, trebuie să plătești intrare. Era o zi de luni, dar erau vizitatori și pe ploaia aia: Lama Temple (Yonghe Temple) e un templu și mănăstire budistă în stil tibetan. Sunt mai multe clădiri separate prin curți, și, de la o clădire la alta, Buddha din interior devin tot mai mari, până când ajungi la unul care are capul lângă tavan. Vizavi de Lama Temple este Confucius Temple, dar nu l-am mai vizitat, deja mă săturasem de plimbări prin ploaie.
Accesul și vizitarea: biletul de intrare la Lama Temple costă 25 yuani
Wangfujing
O zi cu ploaie e o zi potrivită pentru o vizită la mall, așa că m-am dus în Wangfujing, o stradă comercială cu multe magazine. Problema cu China e că acasă asociem produsele chinezești cu ceva foarte ieftin și ajunsă acolo mă așteptam ca totul să fie în concordanță cu așteptările mele, dar nu a fost așa.
Wangfujing abundă în magazine cu branduri scumpe și magazine de lux, plus alte branduri mai accesibile pe care le știam de acasă (gen H&M). Rochiile alea ieftine care se vând pe AliExpress nu se vând acolo și până am plecat din China nu m-am lămurit unde se vând, de fapt – probabil doar en gros și online.
După o tură pe Wangfujing nu mi-am cumpărat nimic, în afară de niște snacks-uri necunoscute mie. Este așa o abundență în China – de mărfuri, de mâncăruri, de arome și oameni – încât în primă fază nu prea știi ce să faci, ce să cumperi sau ce să mănânci. Iar oamenii ăștia trăiesc în comunism (LOL! 😀 )
Orașul Interzis (The Palace Museum)
Chinezii au redenumit Orașul Interzis în mod cu totul neinspirat ”The Palace Museum”, deși acolo nu e un singur ”muzeu”, ci un întreg oraș cu palate, temple și curți prin care te poți plimba o zi întreagă.:D
Voiam să-l vizitez și eu, dar cum nu-ți poți cumpăra bilete la fața locului (acestea se vând exclusiv online) și există o limită de vizitatori pe zi, a trebuit să-mi iau bilet mai din timp pentru o anumită zi. Îmi făceam griji că o să plouă din nou, dar, surpriză, a doua zi dimineața soarele ieșise deja pe cer, iar canicula avea să mă însoțească în toată vacanța (yey!)
Ca să ajungi la Orașul Interzis, trebuie să mergi în Piața Tian’anmen – sunt două stații de metrou acolo, cea din vest pare a fi preferata tuturor, îți dai seama că e un loc important când jumătate din tren se dă jos acolo. Nu am apucat să văd nimic în Piața Tian’anmen în ziua aceea pentru că la ieșirea din metrou m-a luat pe sus valul de vizitatori care se îndrepta spre Orașul Interzis și a trebuit să merg cu ei.
După un punct de control unde mi s-a verificat pașaportul, iar chinezii și-au scanat ID-ul chinezesc la niște automate (lucru pe care aveam să îl văd în multe locuri din China, de exemplu în gări), am intrat în Orașul Interzis într-o curte imensă. Când am văzut câți oameni sunt acolo m-am gândit că sigur voi sta la intrare cel puțin o oră, dacă nu mai mult, dar, surpriză, am stat doar câteva secunde!
Intrarea se face prin niște porți unde niște funcționari introduc în calculator numărul actului de identitate cu care ai cumpărat biletul (pașaport / ID card) și apoi poți intra. Tot valul acela de oameni a trecut ca prin apă pe acolo, fără cozi kilometrice și stat în soare ore în șir.
Vizavi de Orașul Interzis este un deal nu foarte înalt cu un pavilion în vârf – Parcul Jingshan, mulți turiști merg acolo pentru că din vârful dealului ai o vedere foarte bună spre Orașul Interzis și Beijing, care e imens și pare că nu se termină nicăieri. Se plătește bilet de intrare, dar e o sumă modică – 2 CNY, un alt avantaj fiind că la intrare există o cafea / restaurant care vinde mâncare la pachet, niște cutii cu meniuri fixe. După atâta mers prin soare muream de foame și de sete, așa că mâncarea a picat la fix și a fost și bună, niște pui cu legume (30 CNY).
Orașul Interzis este imens. Sunt curți, palate și temple fără număr și după ce le-ai vizitat și aștepți să se termine ”orașul”, constați că mai sunt niște palate de est și niște palate de vest și că n-ai ajuns nici măcar la jumătate! A fost o zi caniculară și multă lume se oprea la umbră să își mai revină după atâta alergătură. În ziua aceea mi-am dat seama că străinii sunt minoritari în China, îi zăreai pe ici și colo, majoritatea vizitatorilor erau chinezi, iar chinezii sunt mulți și își vizitează propria țară în număr foarte mare 😀
Lucruri utile: site-ul The Palace Museum este doar în limba chineză și chiar dacă încerci să cumperi bilet cu Google Translate, îți trebuie un număr de telefon din China, așa că ești nevoit să cumperi bilet de la un operator (agenție).
Eu l-am luat de la ChinaTour.Net, mi s-a părut că au cel mai mic comision – am plătit 65 CNY pentru un bilet de intrare obișnuit (pe site-ul oficial este 60 CNY). După ce am cumpărat biletul (acestea se pun în vânzare cu câteva săptămâni în avans) am primit pe email un număr de confirmare. Intrarea se face pe baza actului de identitate pe care l-ai trecut la cumpărarea biletului, în cazul străinilor pașaportul, așa că aveți grijă să nu greșiți numărul acestuia pentru că nu veți putea intra cu alt document.
Bank of China
La sosire schimbasem niște bani la aeroport, dar trebuia să îi schimb și pe restul, așa că trebuia să vizitez și o bancă, ceva ce, credeam eu, urma să dureze foarte puțin. După Parcul Jingshan am găsit o sucursală ICBC unde m-a luat în primire o doamnă, am completat mai multe formulare, au scanat pașaportul, m-au rugat să aștept, au băgat datele mele în calculator, iar la final, când credeam că primesc niște bani, mi-au zis că, de fapt, nu pot schimba banii decât la Bank of China și numai la Bank of China.
Uf, ce plictiseală, atâta birocrație și nu rezolvasem nimic, planul meu era să îmi petrec după amiaza la Temple of Heaven, nu vizitând bănci… M-am uitat pe harta offline după o sucursală Bank of China care să fie mai aproape de o stație de metrou și am plecat într-acolo, asta însemnând că am traversat Beijingul doar ca să schimb niște bani.
Am ajuns la altă sucursală de bancă care arăta ca venită din viitor: totul foarte elegant, sediul nou-nouț și modern, aveau chiar și un roboțel care venea la tine și îți vorbea în chineză. A vorbi și cu mine, dar nici roboțelul nu știa engleză și după o pauză în care a procesat informația asta nouă, s-a dus la altcineva și a reluat conversația.
La Bank of China am luat-o de la capăt cu formularele, nu m-aș fi mirat dacă îmi luau și amprentele, părea rezonabil după atâta birocrație pentru un schimb valutar. Doar funcționa de la ghișeu care mi-a schimbat banii știa și engleză, iar la final am primit un plic elegant cu bani chinezești și monede zornăitoare – pierdusem cam două ore doar cu asta și deja nu mai era timp de nici un Temple of Heaven.
Palatul de Vară (Summer Palace)
Printre obiectivele turistice importante din Beijing e și Palatul de Vară pe care, dacă l-aș fi sărit, n-aș fi regretat foarte mult. Nu pentru că ar fi urât, ci pentru că l-am găsit extrem de aglomerat: erau atâția chinezi acolo într-o zi din timpul săptămânii, încât cu greu găseai unde să stai și tu două minute la umbră.
Palatul de Vară e pe malul unui lac pe care te poți plimba cu barca, dar pe canicula aia (au fost 36˚C la sfârșit de iulie) nu părea o idee strălucită. Am preferat să urc un deal până la un pavilion de pe care se zărea lacul. La fel ca în alte locuri din China, biletul de intrare era doar pentru intrarea în incinta palatului; ca să vezi teatrul sau pavilionul trebuia să plătești alte două bilete.
Lucruri utile: biletul de intrare în complex costă 30 yuani, biletul pentru teatru costă 5 yuani, iar cel pentru pavilion 10 yuani.
Shopping în Beijing
Dezamăgită de Palatul de Vară am plecat la cumpărături. Voiam neapărat o rochie qipao, dar la un preț mai accesibil, cele din mătase naturală îmi depășeau bugetul. Am ajuns la Pearl Market, un centru comercial care vinde produse tradiționale chinezești, un fel de bazar în care te poți târgui cu vânzătorii (prețurile nu sunt afișate).
Mall-ul e popular printre turiști, erau mulți pe acolo, dar marfa nu era foarte diferită de la un raion la altul. M-am oprit la un magazin unde vânzătoarea mi s-a părut mai drăguță (majoritatea te agasau imediat ce treceai pe lângă ei) și mi-am găsit și rochia dorită (negociată la 150 yuani de la 400), după care mi-am mai luat și o bluză cu 100 yuani. Mai târziu mi-a părut rău că nu am luat mai multe lucruri, erau niște prețuri bune pentru China, în alte orașe cereau mai mult pentru o marfă mai proastă.
Dacă tot vizitasem Pearl Market m-am oprit și în Xidan, o zonă comercială cu multe mall-uri, practic treci din unul în altul până te lasă picioarele. Au toate brandurile în China, plus multe altele care nu sunt în Europa, dar cel mai interesant tot la mâncare a fost – în ziua aia am descoperit pasiunea chinezilor pentru frigăruile picante, diverse tipuri de carne, fructe de mare sau legume înfipte în bețe subțiri și tăvălite printr-un sos foarte picant. Am regăsit frigăruile astea prin toată China, vândute în stradă sau în mall-uri, iar la marginea străzilor vedeai câteodată munți de bețe folosite 😊 Yam!
Piața Tiananmen
Sosise și ultima zi în Beijing și nu apucasem încă să văd Piața Tiananmen. Este o piață largă, flancată într-un capăt de poarta de intrare în Orașul Interzis, iar în jur de alte clădiri comuniste, masive și cenușii. În piață poți intra după un control de securitate, probabil ca să prevină orice posibilă manifestație anti-comunistă.
Nu e nimic interesant de văzut acolo, erau mulți chinezi care își făceau poze, multe familii în excursie. Beijingul e un oraș destul de șters, nu iese în evidență prin arhitectură sau spații urbane frumos amenajate – e un oraș funcțional, cu clădiri masive și bulevarde aglomerate pe care nu are rost să te plimbi, că nu prea ai ce să vezi.
Atracțiile turistice sunt cele moștenite de la dinastiile imperiale și sunt, de regulă, izolate în diverse locuri din oraș și nu le poți vizita decât cu bilet de intrare. De curiozitate am mers destul de mult pe jos prin Beijing, îmi place mult să mă plimb, dar la un moment dat mi-am dat seama că n-are nici un rost. În plus, orașul e foarte poluat, cu un cer cenușiu, ca o pâclă, care ecranează soarele în permanență.
Templul Cerului (Temple of Heaven)
Un loc mai interesant decât Palatul de Vară este Templul Cerului, un complex religios din timpul dinastiilor Ming și Qing, în care se țineau ceremoniile pentru o recoltă bogată. Clădirea principală, Hall of Prayer for Good Harvests, este o construcție circulară realizată complet din lemn, fără a se folosi nici un cui pentru asta.
Accesul și vizitarea: biletul de intrare în parc costă 15 yuani, cel de intrare în templu costă 20 yuani. Poți cumpăra un bilet care îți dă acces la toate atracțiile (34 yuani).
Zona Comercială Wangfujing
După o altă vizită în Wangfujing, m-am dus la Beijing West Railway Station, gara din care pleacă trenurile spre Xi’an. Era primul contact cu gările din China și am fost un pic intimidată de mărimea ei: după mai multe verificări (bagaje, bilet, pașaport), m-am trezit în interiorul unei gări cu zeci de porți de îmbarcare și un ecran imens pe care erau anunțate plecările trenurilor…în chineză.
Până la urmă m-am prins că pot deduce poarta de îmbarcare după codul trenului – cifrele și numerele trenurilor erau singurele lucruri pe care înțelegeam de acolo. În China nu ai acces la peron decât după ce ți se mai verifică încă o dată biletul la poarta de îmbarcare, de regulă cu 15-20 de minute înainte de plecarea trenului. Era seară și urma să merg 12 ore cu trenul până în Xi’an. Călătoria continua 😛
