Bazarul pe roți. Cu trenul prin Asia

După ce am citit cap-coadă povestea peregrinărilor lui Paul Theroux de la Londra până în Japonia și înapoi prin Rusia, cu transsiberianul, nu pot să spun decât atât: călătoriile cu trenul sunt cele mai faine! Unde mai găsești atâtea povești ca într-un tren, așa o varietate de oameni, atâtea istorii care te prind din urmă în zdrăngănit de roți și defilări de peisaje și gări?

Mă bucur că au început să se apară și la noi cărți bune călătorie, atât românești, cât și traduceri ai unor clasici ai genului. Paul Theroux e unul din scriitorii care a scris mult despre călătorii și, dacă e să mă iau numai după Bazarul pe roți, scrie și bine. Nu m-am plictisit nici măcar o clipă, deși practic nu se întâmplă mai nimic preț de 350 de pagini: omul se urcă în tren într-o gară din Londra și după aia o ține tot așa, cu câte o oprire ici și colo, cât să mai aibă o prelegere despre literatură și să îi iasă un ban de drum.

Trenurile sunt și ele ca niște personaje dintr-o carte – poartă pecetea vremii lor sau a unor timpuri demult apuse, au personalitate proprie și nume pretențioase: Orient Express, expresul Van Gölü, Khyber Mail, Frontier Mail, expresul Rajdhani, Grand Trunk Express, Talaimannar Mail, Howrah Mail, Lashio Mail, Săgeata Aurie spre Kuala Lumpur, Steaua Nordului spre Singapore, Pasărea Dimineții spre Aomori, Superexpresul Hikori (Rază de soare) spre Kyoto, Transsiberianul sunt doar o parte dintre trenurile cu care a călătorit Paul Theroux. E suficient doar să le citești numele ca să-ți vină cheful de ducă!

Vanitatea călătorului de cursă lungă este convingerea că merge atât de departe, încât va fi singur – nu-și poate imagina că mai există vreo persoană care să fi avut aceeași idee nemaipomenită.

După patru luni de schimbat trenuri, însă, te ajunge oboseala:

Dar toate călătoriile au fost dus-întors. Cu cât călătorește cineva mai departe, cu atât ajunge mai despuiat, până când, spre final, încetează să mai fie animat de vreo priveliște și devine aproape el însuși un bărbat într-un pat, înconjurat de sticle goale.

Asta n-ar trebui să ne oprească să călătorim, dar e un avertisment că drumul, oricât de incitant ar fi, nu poate fi la nesfârșit un scop în sine fără să ajungă să îl consume și pe călător, o dată cu kilometri înghițiți între o gară și alta. La capătul lui trebuie să fie o destinație – gara noastră, ca totul să aibă un sens și o împlinire.