Băile Herculane: a fost odată ca niciodată…

La întoarcerea din Lugoj am făcut o oprire de jumătate de zi în Băile Herculane – cred că am trecut prin gara asta de zeci de ori până acum, dar orașul nu l-am vizitat niciodată. E o gară micuță, cu un aer demodat și multă iederă care se cațără pe stâlpi – mie îmi amintește, nu știu de ce, de Sinaia. Pentru că aveam bagaj – fără borcane cu gem nu se poate pleca de acasă – trebuia să îl las la gară, la bagaje, numai că în Băile Herculane nu există serviciu de lăsat bagaje. Există însă, slavă Domnului, un șef de stație amabil care mi-a spus că le pot lăsa la el în birou. ”Până la ce oră?”, mă întreabă. ”Am tren la 16.49”, spun eu. ”Bine, pentru că eu lucrez până la 7”.

Am luat un maxi-taxi și am plecat spre „centru”, alături de multe bătrânele sosite la băi – eu crezusem până atunci că nu mai merge nimeni la băi în Herculane pentru că tot auzisem că orașul este părăginit și credeam că totul e mort pe acolo, inclusiv “băile”. M-am dat jos în centrul istoric și m-am îndrăgostit imediat de orășelul ăsta din alt secol, pitit între munți de verdeață.

Este foarte frumos și a fost cândva și mai frumos. Clădirile sunt superbe, deși decăzute, și ai senzația că faci o călătorie în timp în Imperiul Austro-Ungar. Sigur că imediat ce te lovești de realitatea prezentă îți amintești unde ești, că mai sunt și gunoaie, mai sunt și oameni care sunt cum sunt (m-am oprit jumătate de oră pe malul Cernei, după Hotelul Roman, unde sunt niște izvoare calde care se varsă în 2-3 bazine mici în care se înghesuie mulți oameni; am vrut să merg 5 m mai încolo, ca să am un pic de liniște, și am găsit un mal plin de… rahat).

Apropo de bazine, îmi pare rău că nu mi-a dat prin cap să-mi iau costumul de baie la mine. Erau mai multe piscine termale, destul de micuțe și pline de copii chițăitori, dar vremea era perfectă pentru bălăceală, iar apa e deosebită în Herculane, mi-ar fi plăcut să fi făcut o baie…

Pentru că m-am plimbat mai mult prin străinătate decât prin România m-am ales cu niște “fițe”, adică am anumite așteptări care sunt nepotrivite în peisajul orășelelor mici de la noi. De exemplu mâncarea. Muream după un desert bun, dar ceva bun de tot, nu doar ca să-mi “umfle” burta, de preferință luat într-un loc frumos (și în Herculane oriunde întorci capul este frumos, natura e splendidă). În “afară” se fac bani buni pe segmentul ăsta, iar mâncarea e pentru toate buzunarele și toate pretențiile, găsești orice.

Eu am găsit o terasă care era chiar drăguță, pe malul Cernei, cu umbreluțe, liniște, mă rog, era un nene care vorbea cam tare la telefon, dar să trecem peste asta… Răsfoiesc meniul după desert: clătite cu Finetti și clătite cu gem. Atât. O întreb pe chelneriță de o înghețată – nu aveau nici înghețată. Cum e posibil să ai terasă fără înghețată, vara, în sezon turistic, într-o stațiune turistică?! Nu înțeleg. Pentru că nu puteam să mănânc un platou haiducesc, iar bere nu beau, am plecat.

Dacă oferta de mâncare din Herculane m-a dezamăgit, mi-a plăcut în schimb cea de apă. Am descoperit izvorul Domogled și mi s-a părut cea mai bună apă pe care am băut-o în ultimii ani. Și mie îmi place apa 😊 Era coadă la robineții ăia de la izvor, toată lumea lua cu bidoanele. Aș fi luat și eu, dacă aș fi putut… Norocoși ăștia din Herculane, au și aer curat și apă foarte bună.

Ce nu mi-a plăcut însă și m-au cam scos din sărite au fost insectele. Muște, musculițe, albine, fluturi, toți se țineau după mine până la exasperare. A fost și o zi călduroasă, cu zăpușeală, tot timpul dădeam din mâini ca o apucată. Nu știu, poate e clima de vină, poate s-au înmulțit necontrolat insectele, dar știu că nu am scăpat de ele decât când am ajuns în orașul nou și am plecat spre gară.

Acolo altă belea, am găsit camera șefului de stație închisă. Să fac infarct, bagajul meu era înăuntru, iar trenul sosea în jumătate de oră. În toată gara era doar tipa de la bilete, am stat la coadă ca să întreb de șef, m-a asigurat că vine imediat. Când am auzit în difuzor că vine un tren am sărit ca arsă, ”Doamnă, unde e șeful de stație, că vine trenul?!?””Aici!”, îmi zice ea arătând în spate (cel care anunțase trenul era omul pe care îl căutam eu). Mi-am înșfăcat rucsacul, am vrut să îi dau ceva să își o bere, dar m-a refuzat calm, și am fugit ca o apucată pe peron.

Nu era trenul meu, mă agitasem degeaba.