Ankara: renovări cu ștaif și poze cu ulciorul gigant

Safranbolu – Ankara

A doua zi în Safranbolu m-am trezit de dimineață cu gândul să mai dau o tură prin oraș înainte de a merge la autogară. Trebuia să găsesc după aceea dolmușul corect și apoi un servis, dar speram să mă descurc. Exact când să ies pe ușa hotelului proprietarul m-a întrebat dacă merg cumva în centru. Că el merge acolo chiar atunci și mă poate lua și pe mine. Am zis „da”, nu zic „nu” când soarta îmi întinde o mână de ajutor.

În mașina turcului, cu siglă de taxi deasupra, stătea o chinezoaică. M-am urcat și eu și am plecat toți trei spre otogar și, o dată ajunși acolo, l-am întrebat pe șofer cât îi datorez. Nimic, cursa fusese plătită deja de fata cealaltă. M-am scormonit repede după niște bani și i-am dat chinezoaicei, care a rămas puțin surprinsă. Apoi m-am dus să-mi iau bilet pentru Ankara, pentru că asta era următoarea destinație pentru mine.

La singurul ghișeu deschis un băiat era ocupat să vândă bilete. Până mi-a venit și mie rândul și mi-am scris numele pe o hârtiuță, că biletele la ei sunt nominale, nu altfel, se făcuse deja 9 fix. La 9.02 am luat biletul și l-am întrebat pe băiat: „E pentru cursa de 9.30, da? ” „Nu, e pentru ora 9. Acum.” Și a luat-o la goană spre parcarea autocarelor cu mine după el. Mașina încă nu plecase, am fost ultimul pasager înainte de închiderea ușilor. Iar locul meu – numărul 3 – s-a nimerit să fie chiar lângă chinezoaica cu care împărțisem taxiul mai devreme.

Safranbolu e la câteva ore de Ankara, dar peisajul s-a schimbat semnificativ după ce am plecat de acolo. Dealuri aurii și din loc în loc lacuri care te surprindeau în peisajul acela pustiu și dezolant. Autostrăzi cu minim 3 benzi pe sens care te făceau să te rușinezi de drumurile noastre. Autocarul “meu” mergea la Antalya via Konya, acea Konya a lui Rumi, lucru care m-a făcut să mă simt un pic nostalgică după niște povești și niște vremuri demult apuse, dar încă vii în imaginația mea. Mi-ar fi plăcut să ajung acolo, dar nu era momentul potrivit atunci.

Ei, și pe drum s-a stricat autocarul, am oprit lângă o benzinărie și șoferul s-a strecurat sub burta mașinii. Am avut noroc, căci a rezolvat problema destul de repede și am plecat mai departe. Când am intrat în Ankara s-a văzut imediat că e un oraș important, nu o urbe oarecare: autogara era uriașă, cu câteva niveluri, ca un mic oraș locuit numai de mașini. M-am dus întâi să-mi iau bilet pentru Amasya, ca să scap de o grijă. Nu era cea mai des întâlnită destinație, dar întrebând în stânga și-n dreapta m-am descurcat.

Castelul

Imediat ce am scăpat de bagaj și de praful de pe drum am plecat să vizitez Ankara, că doar pentru asta venisem până acolo. Inițial am nimerit într-un parc destul de banal, dar uitându-mă în jur am zărit pe un deal un castel și am luat-o într-acolo.

La poalele dealului era un talmeș balmeș de dolmușuri (niște autobuze mici, albastre), oameni, localuri cu mâncare și clădiri dărăpănate. Însă un cartier viu, animat. Cum urcai însă spre castel ceva se schimba simțitor: toate casele erau renovate pe modelul “casă în stil otoman care arată ca nouă deși teoretic e de pe vremea otomanilor”.

Renovările erau foarte noi, pentru că nu apucaseră să schimbe totul: din loc în loc mai rămăsese câte o dărăpănătură, două, sau niște moloz de la ultimele lucrări de pe strada respectivă. Erau case cu magazine de suveniruri și restaurante, așa cum trebuie să aibă fiecare atracție turistică dintr-un oraș care se respectă. Numai pentru accesul la castel nu mai rămăseseră bani – se urca pe o pantă spartă, plină de praf, unde niște turcoaice vindeau macrameuri și umbreluțe.

Castelul e fain pentru că vezi tot orașul de acolo de sus. Te urci pe ziduri și te fotografiezi cu fusta-n vânt. Că așa am făcut și eu, se înțelege. Apoi am coborât și m-am oprit într-o piațetă să-mi iau niște cercei verzi, niște tinichele drăguțe din cupru – proprietarul magazinului a sosit repede și, văzând că am aparatul foto la mine, mi-a zis că pot să fotografiez magazinul, că uite ce chestii interesante are el atârnând din tavan. Și repede a scos de undeva un iatagan și a stat să-l fotografiez cu iataganul în mână. După care m-a întrebat oare nu vreau și eu să mă fotografiez în magazinul lui?

Repede, a tras un scăunel să stau jos și mi-a făcut semn spre iatagan, dar eu nu și nu, că eu sunt o doamnă, cum să mă pozez cu sabia în mână? Turcul și-a rotit ochii prin magazin, că era musai să mă accesorizeze cu ceva, și mi-a trântit în mână un fel de ulcior gigant din cupru cu care s-a și apucat să-mi facă poze: eu cu ulciorul pe scaun, eu în picioare ținând ulciorul de o toartă, etc. Am râs cu lacrimi cum nu mai râsesem demult.

Favela

Am coborât de la castel și de dincolo de un gard am văzut pe dealul de alături un cartier de case care stăteau să se prăbușească, un fel de favelă turcească. În câțiva ani, nu am nici o îndoială, autoritățile vor intra cu buldozerul și pe dealul ăla și vor construi de la zero un nou cartier numai bun de vândut turiștilor amatori de case tradiționale, dar igienice.

Renovări

Și mai departe un pic se zărea un alt cartier renovat care se cerea vizitat și am luat-o într-acolo. Era ceva mai mare decât cel de lângă castel, cu o moschee veche în centru, o piațetă largă, fântâni și restaurante. Totul era așa de nou încât la unele chestii încă mai rămăseseră panglicile alea care fâlfâie la lucrurile abia instalate.

Am încheiat ziua acolo, la un restaurant turcesc, cu ochii la fântânile și oamenii care se relaxau lângă ele. Chiar dacă Ankara nu mi s-a părut a fi unul din cele mai frumoase orașe din Turcia, găsești destule lucruri interesante pentru o vizită de o zi și e, totuși, capitala Turciei și al doilea cel mai mare oraș după Istanbul.