Am murit de râs când am citit unele pățanii ale autorului prin Africa: cum „boy”-ul lui ajunsese să fie cunoscut sub numele Saley Djuvara, dar nu de la el venea pericolul, că până la urmă o africană și-a botezat copilul Djuvara, ca să-l onoreze pe fratele lui Neagu, iar un bucătar, din admirație pentru nepoata lui, Sandra Djuvara Melone, și-a botezat copilul tot Djuvara (pentru că nu i se născuse o fată ca să-i zică Sandra), așa că acum se preumblă, probabil, o grămadă de Djuvara prin Africa, fără nici o legătură cu moldovalahul nostru pribeag.
Partea a doua a cărții, despre Africa, e cea mai interesantă – prima parte am citit-o ca s-o citesc, ca să zic așa, dar era cât pe ce s-o abandonez, un pic plictisită de prea multele comitete și comiții din care autorul făcuse parte în Franța.
Însă Africa… ei bine, ce știam eu despre Africa și, mai ales, despre Niger? Nu știam mai nimic, dar acum am mai aflat una-alta. De exemplu că tuaregii sunt de rasă albă, rude îndepărtate ale berberilor, și sunt în curs de extincție – nomazi fiind nu se potadapta la o viață sedentară și mor pe capete de tristețe. Tuareg este pluralul, forma la singular ar fi “targui” sau, mai bine, “targhi”. Tuaregii au fost adevărați pirați ai deșertului, răspândiți în Sahara pe mii de km pătrați și păstrând încă o societate matriarhală. Cum deșertul înaintează cu 2 km pe an, pășunile sunt tot mai rare și astfel sunt nevoiți să caute să trăiască din activități specific sedentare, la care nu sunt adaptați. O tristețe.
Nigerul a devenit independent în 1960 și e una dintre cele mai sărace țări africane. A nu se confunda cu Nigeria de la sud, cea mai populată și bogată țară africană, mai ales datorită petrolului. Nigerul, deși mai mare ca suprafață, e mai mult deșert și o fâșie mică de pământ fertil pe lângă fluviul Niger. Atât. Ca-n multe țări africane sunt multe triburi și limbi – în Niger sunt 22 de limbi și tot atâtea grupări etnice! Cei mai mulți sunt hausa, a căror limbă a devenit limba principală a țării, apoi mai sunt sonrhai, la granița cu Mali, și djerma, la granița cu Benin. Djerma au un obicei straniu, se pare adoptat de la peuhl, și anume primul născut este ignorat complet de către părinți, nefericitul fiind crescut de bunici, vecini, oricine, dar nu de mama și de tata, care nici măcar nu i se adresează, ca și cum ar fi invizibil.
Peuhl (sau fulanii) sunt un grup aparte, cu o origine misterioasă care îi plasează până în Egiptul antic. Ceva mai deschiși la piele ei nu sunt negroizi, ci înalți și subțiri, cu păr castaniu care nu e creț. Femeile, se pare, sunt cele mai frumoase din Africa (în 2001 o nigeriană a devenit Miss World). Peuhl sunt păstori de vite (acele vite cu coarnele ca o liră care apar în picturile din Egipt) și au părăsit nord-estul Africii ca urmare a deșertificării.
Nigerul, fiind colonizat mai târziu decât alte state africane, avea cea mai mică rată de alfabetizare, undeva pe la 1%, deși se pare că era mai degrabă 3 la mie. Practic erau foarte puțini cei care știau să scrie și să citească și la școală mai trebuiau să învețe și franceza, pentru că Nigerul fusese colonie franceză. Așa că la școală micii nigerieni, învățând după manuale primite direct din Franța, repetau în cor: “Nos ancêtres les Gaulois” 😊
Nucile de cola – consumul lor înlocuiește și vinul și cafeaua de la noi. Nucile, de culoare gălbuie sau vânăt deschis, sunt destul de scumpe, când se împart la vreo nuntă asta înseamnă ceva, nu e ca și cum se împarte o pungă cu bomboane!
Co-nevestele – musulmanii aveau câteodată mai mult de o nevastă, acestea, de obicei, se înțelegeau pe spinarea bărbatului, ele având interesul să se coalizeze împotriva soțului! Copiii, însă, le considerau pe toate mame în egală măsură. Fiind tratate cam cu dispreț de către bărbați, femeile era rele, negre în cerul gurii. Nigerianul care fusese un an-doi în Europa și cunoscuse unele europence se plângea de duritatea soțiilor din țara sa. În schimb femeile albe venite în Niger nu de puține ori își pierdeau mințile în clima nigeriană – numai cât a stat Djuvara în Africa au fost șapte tentative de sinucidere, dintre care patru reușite.
Asta pe scurt, cam ce am reținut eu din aventura de 23 de ani a lui Neagu Djuvara în Africa. La final, înainte de plecare, face o călătorie de vreo două săptămâni în Sahara, cu niște camioane – o minunăție! Brusc mi s-a făcut o poftă nebună de mers acolo, deși e periculos și nu puțini imprudenți au murit, amăgiți de peisajul schimbător și deshidratați de soarele fierbinte. Sunt și câteva poze în carte, iar munții din Sahara sunt, ei bine, o altă lume. “Cândva”?
