Amasya, cea mai frumoasă surpriză din Turcia

Dacă mă veți întreba ce mi-a plăcut cel mai mult în scurta mea trecere prin Turcia, vă voi răspunde că Amasya a fost cel mai frumos (și mai neașteptat) loc vizitat.

E un oraș vechi păstrat impecabil, cu o istorie ilustră (a fost capitala regilor pontici și un oraș prin care s-au perindat multe civilizații, e locul de naștere al geografului Strabon), în mijlocul unui peisaj spectaculos, cu stânci care răsar fix din spatele caselor otomane transformate acum în pensiuni.

Dacă nu ați ajuns încă acolo, merită să-l luați în considerare pentru următoarea vacanță în Turcia.

Sosirea în Amasya

Am plecat din Ankara pe la 9 dimineața, după ce m-am chinuit să schimb niște bani la autogară și n-am reușit – în mod cu totul surprinzător, deși e o clădire uriașă unde ar trebui să găsești absolut orice, nu există niciun birou de exchange.

Un tip de la informații a vrut să mă ajute, dar colegul care se ocupa cu așa ceva în timpul serviciului nu i-a răspuns la telefon.

Așa că am plecat după un mic dejun oribil, un fel de sandviș uriaș cu ceva ce părea să fie salam prăjit. Totul era așa de unsuros și mare, încât a trebuit să cer o furculiță și am lăsat trei sferturi în farfurie. Pe drum mi-am făcut griji serioase să nu mă îmbolnăvesc, dar n-am avut nimic.

La pauza de prânz, undeva pe la mijlocul drumului, m-am uitat cam nedumerită la toate dulciurile extrem de concentrate pe care le vând turcii – îmi place mult mâncarea lor, dar dulciurile sunt peste putința de mâncat pentru mine. Pe geam se zărea un peisaj ca de pe Marte, cu pământ foarte roșu și-un soare dogoritor.

Pe la 3 după-amiaza eram în Amasya, la autogară, care e undeva la 4 km de centrul orașului. Un turc mi-a făcut semn, după ce am coborât din autocar, să-l urmez că merge spre servis, dar eu aveam o singură grijă – să-mi iau bilet pentru Trabzon ca să știu când trebuie să plec a doua zi dimineața. Mare greșeală!

Am găsit un bilet direct Amasya-Trabzon, celelalte fiind până la Samsun și de acolo cu o altă cursă, așa că l-am luat pe ăsta. Apoi m-am dus să mă interesez de servis și am aflat că plecase.

Când e următorul servis? Nu știa nimeni precis, dar cică să aștept. M-am dus afară, pe o bancă, și-am tot așteptat. La un moment dat, mi-am zis ce tot aștept eu acolo, așa poate să treacă toată ziua așteptând.

M-am dus să-l întreb de servis pe un nene care stătea într-un birou de sticlă și părea un fel de șef de autogară. Că poate știe el ceva. Nu știa, și nici engleză nu vorbea, dar a început să întrebe diverse alte persoane.

La un moment dat mi s-a zis ceva de ora 5, că la 5 ar fi un servis, mie să-mi vină să leșin, cum să stau de la 3 la 5 în autogară? Iarăși întrebări, șeful de autogară mă invită la el în birou, trebuia să așteptăm ceva, nu știam exact ce pentru că nimeni nu vorbea engleză acolo. M-a întrebat dacă vreau un ceai, dar am refuzat, eram deja foarte pleoștită că iată, nu mai puteam să plec de acolo.

Am scos hărțile printate de mine de pe Google și l-am întrebat pe turc cam ce distanță e până în oraș. Că dacă sunt 2 km, e ok, le pot face pe jos. Nu sunt 2, sunt vreo 4-5, dar să nu-mi fac griji, un pic de răbdare și se rezolvă.

După vreo 5 minute, îmi face semn să ieșim pe peron, că vine un servis. Și stăm, și stăm, nici vorbă de vreun servis. În stânga se vedea un dolmuș care aștepta pasageri. Îl întreb pe șeful ăsta de autogară, sau ce-o fi fost, dacă dolmușul nu merge în oraș. Îmi face semn să mai am un pic de răbdare, că vine sigur un servis.

Și iară stăm, și după vreo 3 minute vine, într-adevăr, un servis, oprește în fața autogării, urmează o discuție între șeful de autogară și șofer, și sunt poftită să urc în mașină. Să cobor la meydanı, îmi zice șeful de autogară de vreo două ori, ca să nu uit.

Sărumâna, a fost foarte amabil omul ăsta și, sincer, nici nu cred că ăla era servis, era vreo cursă și m-au luat și pe mine ca să nu mai plâng pe acolo prin autogară.

Pensiunea cu pufoșenii și decor otoman

Cum am ajuns în meydanı, adică piața centrală, am avut un singur gând: să găsesc un exchange office, că nu prea mai aveam bani turcești. Dar am fost șocată când am ridicat privirea din asfalt și am văzut orașul.

Mama mia, asta e Amasya?! Frumusețea asta cu stânci ițindu-se din spatele unor case otomane? Orășelul ăsta spectaculos e popasul ăla despre care eu credeam că e „drăguț”?

În stânga și-n dreapta, stânci abrupte, case superbe, aer o idee mai răcoros decât în Ankara. Și încă nu ajunsesem la râu, unde e partea cea mai frumoasă a orașului.

Am fost așa de copleșită de frumusețea peisajului, încât nici să fac fotografii nu mi-a dat prin cap la început. Cu ochii pe sus, la case și la munți, aveam totuși grijă să-mi rezolv problema banilor.

Exchange n-am găsit, dar erau mai multe bănci, însă cu cozi groaznic de mari. Până la urmă, am găsit o altă bancă, am schimbat banii și am plecat spre pensiune.

Luându-mă după un indicator care zicea ceva de un turist office, am ajuns la o gheretă pustie, unde s-a grăbit să vină un turc ca să vadă ce vreau – ăsta era „turist office-ul” din Amasya, un loc de împărțit broșuri și atât.

Bărbatul care avea grijă de chioșc nu vorbea nici o boabă de engleză, dar a avut grijă să mă umple cu broșuri și să-mi dea indicații, din păcate greșite, către pensiunea pe care o căutam.

Și astfel m-am trezit mergând pe o stradă plină de pensiuni, care de care mai cochetă, toate în case în stil otoman. Amasya este un oraș turistic, dar aproape toți turiștii pe care i-am văzut acolo erau turci.

Spre deosebire de Safranbolu, unde era plin de străini, aici abia dacă am văzut unul, și nici de ăsta nu sunt sigură. Las’ că știu eu că e secretul bine ascuns al Turciei, vor să-l țină doar pentru ei. 🙂

Într-un final, am găsit și pensiunea mea, după ce un tip pe care l-am întrebat de direcție m-a dus de mână până acolo, pentru că nu mă prindeam pe unde s-o iau. În curte, niște pufoșenii mici m-au atacat frontal la glezne și au început să se joace între ele.

Alt cățel, cu privirea tristă, privea totul de pe scări (a doua zi dimineața l-am găsit cu bandaje, fusese operat), în timp ce, în alt colț, niște pisici leneșe puneau stăpânire pe căsuța câinilor.

N-am văzut niciodată așa un hotel animal friendly, mai că nu-ți mai venea să pleci de acolo. Băiatul care m-a luat în primire nu vorbea nici el engleză, știa doar să spună „passport”, așa că m-a condus fără prea multe discuții în camera mea mobilată ca pe timpuri, cu un pat foarte jos și divane turcești.

Iar casa era din lemn, am uitat să spun – tare mi-a mai plăcut acolo…

Castelul din Amasya și mormintele regilor

În vârful muntelui, în Amasya, există un castel – Harşena Kalesi (Castelul Harșena), se vede foarte bine din oraș, dar nu există nicio cale de acces directă din oraș. Trebuie să mergi pe un drum ocolit și neapărat cu mașina, pentru că e cam departe.

Am fost foarte dezamăgită când am realizat că nu pot să urc pe munte și, după ce am cumpărat niște struguri negri delicioși, m-am întors în oraș și am descoperit că se poate urca până pe la jumătatea muntelui, unde sunt niște morminte vechi.

Pentru că este muzeu, se plătește o taxă de intrare, iar apoi poți să te cațări pe stânci și să fotografiezi orașul de sus. M-am odihnit pe o astfel de stâncă, cu picioarele bălăngănind în jos și cu ochii spre orașul de la picioarele mele – a fost unul dintre cele mai plăcute momente din tot periplul de vara aceea.

Amasya e un oraș superb, indiferent de unde l-ai privi. Toate casele și străduțele sunt ca într-o carte poștală, râul are ici și colo câte o moară sau o barcă, iar casele otomane se înșiră ca niște bijuterii de demult. E un oraș micuț, fără agitația unei metropole ca Ankara.

Este celebru, este pe Drumul Mătăsii – ce-ți poți dori mai mult?

Seara, la pensiune, am avut parte de un cadou nesperat – de afară se auzea muzică tradițională turcească, care te învăluia ca într-o poveste din O mie și una de nopți.

O zi perfectă.

Ce am vizitat în estul Turciei

Mardin, în fosta MesopotamiePrin sud-estul Anatoliei în Midyat
Mănăstirea Siriacă Deyrulzafaran și Orașul antic Dara
În Van, prin estul Anatoliei
Acoperișurile din Trabzon
Sümela, mănăstirea cocoțată în munți
Drumul spre Trabzon: „you don’t know how lucky you are”