20 de ani în Siberia

Am ezitat să citesc 20 de ani în Siberia, de teama unor orori care ar putea să-mi ruineze atât de prețioasa atmosferă dinainte de Crăciun, dar autoarea – o țărancă din Bucovina – povestește cu atâta naturalețe și credință că „va trece și paharul acesta” încât am citit cartea pe nerăsuflate.

Mărturia Aniței este mai bună decât o carte de istorie, seacă și impersonală, despre ce s-a întâmplat în al doilea Război Mondial în Bucovina, cum au fost deportați oameni nevinovați pentru vini închipuite, cum au trăit în Siberia și ce i-a ținut în viață. Nu toți au supraviețuit și nu toți s-au întors de acolo. Ca o femeie simplă să aibă atâta putere și apoi să dovedească și talent la povestit este uimitor. Am citit cartea ca pe un roman de aventuri, dar fără să simt vreo apăsare, numai la final, când depune mărturie și nepotul care a trimis editurii manuscrisul, mi-au dat lacrimile.

Povestea-i scrisă în graiul moldovenesc, cu multe regionalisme și cuvinte rusești, depănată ca la o șezătoare. Cum au călătorit 20 de zile cu trenul până la Omsk, cum au suferit de foame toți 4 (ea și cei 3 copii), ce lucrau, unde stăteau, cu ce se îmbrăcau – supraviețuirea este foarte dură, nu o poveste de adormit copii. Pentru sceptici uite și o rețetă de mâncare:

Aduciam apă din rîu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea și mai fărmam o bucățică mică de pîne în apa aceia, să fie oliacă tulbure și bine sărată, și o turnam în strachină. Ne mai împărțiam cîte o gură de pîne la toți și ținiam pînia în gură, nu o înghițiam, și tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc.

Sănătate curată.

Am încercat sa reconstitui pe hartă traseul Aniței: Mahala – Cernăuți – Omsk – Salekhard – Șuga (un sat, nu l-am găsit după numele ăsta) – Nadim și înapoi la Cernăuți.

În caz că v-ați întrebat vreodată dacă acolo în nord, unde se agață harta în cui, trăiesc oameni, răspunsul este da. Asta dacă nu mor între timp.